Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

8 septembre 2008 1 08 /09 /septembre /2008 13:52

In ultimile zile am avut parte de doua interviuri foarte interesante, unul cu istoricul de arta Dana Altman (prezentat la o televiziune din Cluj), iar altul, cu istoricul Igor Casu, in publicatia Timpul. Le recomand cu caldura, veti avea parte de parerilor si judecatile unor profesionisti!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 septembre 2008 1 01 /09 /septembre /2008 10:38

Iată un film recent care poate tulbura, irita, enerva, infuria, sminti, descuraja! Misterious Skin (2004), a regizorului american Gregg Araki, este o operă filmică provocatoare în toate privinţele. A trezit numeroase discuţii, cenzurări, interdicţii. În multe locuri a fost interzis, răstălmăcit, înjurat. Dar lectura lui - miza lui majoră  - a fost tendenţios şi oneros interpretată. Este un film despre unul din păcatele capitale: pedofilia. Iar acest lucru este peste tot, şi de mai toţi pus la stâlpul infamiei. Însă filmul nu este doar despre asta, sau, mai exact, nu despre asta! După mine, este un film despre lucrarea memoriei, despre anamneză. Despre festele pe care le poate juca aceasta. Forma în care se vorbeşte despre acest lucru este - helas! - "mistică". Voi încerca un rapid sinopsis. 
Doi băieţei de 8 ani (acţiunea se petrece în 1981), Neil (McCormick) şi Brian (Lackey), sunt aduşi de părinţii lor în echipa de baseball dintr-un orăşel din Kansas, şi lăsaţi pe mâna unui antrenor chipeş şi macho. Acesta din urmă abuzează de ambii copii, profitând de inocenţa şi credulitatea amândurora. Le spulberă copilăria şi curăţenia sufletească şi trupească. Neil devine gay, androfil, iar Brian rămâne cu un gol de memorie, fapt care-l determină ani de-a rândul să trăiască cu sentimentul unei căderi în timp, asociată de la un moment dat cu sentimentul unei răpiri de către extratereştri...o capcană. Ambii trăiesc în lumi paralele, anesteziaţi de realităţi secunde, ascunse. Astfel trece un deceniu întreg, băieţii ajung la majorat. Neil cedează sistematic şi fără crâcnire unor pedofili patentaţi, libidinoşi, face bani murdari din asta, în timp de Brian, ca în transă, se lasă vrăjit de vise nebuloase, sufocante - pe care le notează într-un jurnal masiv, cu extratereşti previzibili pe copertă. Când Brian ajunge să facă legatura dintre ei - după lungi investigaţii -, că are un trecut comun cu al lui Neil, acesta tocmai evadase din oraşul copilăriei la New York, pentru a se prostitua în neştire. Se stabileşte la prietena sa, Wendy, care ştie despre toate nenorocirile prin care i-a fost dat să treacă în copilărie. Ştia de homosexualitatea lui, şi încerca din toate puterile să-l protejeze de posibilele nenoriciri care i se pot întâmpla în acestă lume complexă...Brian dă de urma lui Neil, şi aceştia se întâlnesc de Crăciun, când Neil revine în casa părintească - ambii se duc în casa corupătorului de minori! Acolo se petrece dezvăluirea cea mare, rememorarea, umplerea golurilor de memorie. Neil are nevoie să se lecuiască de obsesia unei iubiri false, pe care antrenorul i-a pervertit-o de mic, crezând că asta este cea adevărată, în timp ce Brian face efortul să înţeleagă ce anume l-a făcut în toţi aceşti ani să fie un ipohondru, să poarte ochelari, să facă pipi în pat, să nu aibă nicio atracţie. Doi adolescenţi se luptă cu demonii sociali, cu anomaliile lumii în care trăiesc, cu trecutul lor dezabuzat, mutilat - decoperă relaţia lor autentică, empatică. Ăsta este scriptul de final al filmului: "So I just stayed silent and trying to telepathically communicate...
                how sorry I was about what had happened.
                And I thought of all the grief and sadness...
                and fucked up suffering in the world...
                and it made me want to escape.
                I wished with all my heart that we could just...
                Ieave this world behind.
                Rise like two angels in the night and magically...
                disappear."
Acum mă întreb ce anume a determinat furia persoanelor de decizie împotriva acestei opere necruţător de sincere, autentice, percutante. La un prim nivel de receptare lumea nu vede decât nuditatea sexuală, perversiunea, pederastia, homosexualitatea, scârboşenia crasă a unei lumi fără scupule, limbajul frust. Ar fi prea simplu să fie doar atât. Însuşi titlul sugerează o receptare mai difuză şi mai nuanţată a mesajului. Există lucruri care deşi nu se văd, există. Ele trebuie aflate. Unul dintre ele, şi cu o greutate greu de evaluat, este memoria umană. In adâncurile sale omul este singur şi nefericit; este atât de minunat când cineva ajunge să se înţeleagă prin altul, să se regăsească în hăul uitării de sine. Şi este ideal dacă această regăsire nu este determinată de un trecut traumatizant, frustrant, dureros, tenebros! Nu întotdeauna este posibil însă. De ce să nu se vorbească despre astfel de lucruri, care sunt, evident, extrem de neplăcute? Dar ele există, sunt aşa cum sunt. 

În România acest film nu a rulat pe marile ecrane, dar este disponibil pe DVD, şi poartă titlul "Misterele tinereţii".   

          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
30 août 2008 6 30 /08 /août /2008 22:57
Personal gasesc ca este nepotrivit sa faci monumente sinucigasilor. Chiar daca acestia sunt considerati eroi ai natiunii. Sau tocmai de aceea. Am intalnit un astfel de monument la Ruse (Rousse), pe un bulevard aproape de centrul frumosului oras de pe malul Dunarii. Sincer sa fiu, trecand pe langa aceasta statuie, m-am intrebat, de ce sa tina acest personaj pistolul ridicat in sus...Un gand mi-a dat ghes: sa fie, oare, un sinucigas? Prea nefiresc era gestul. L-am fotografiat, iar linistea mea a fost tulburata, caci vedeam anii de nastere a celui sculptat: 1850-1872. Acesta a fost Angel Kanchev, revolutionar bulgar, sinucis spre a nu cadea prizonier in mainile armatei turce. Si mai mare mi-a fost mirarea ca la locul suicidului figureaza alt an de nastere decat pe soclul monumentului (a se vedea pentru confirmare imaginea de Wikipedia). Astfel de "ciudatenii" (ca sa fiu eufemistic) te fac sa te indoiesti foarte serios asupra seriozitatii actului "canonizarii" printre laici a eroilor, asupra felului in care se scrie istoria, precum si asupra "personajelor" care fac obiectul de studiu al acesteia...Unde mai pui ca si Universitatea din aceasta urbe poarta numele bravului revolutionar, atunci chiar ca hotarul intre mistificare, eroism, inadecvare si confuzie devine foarte fluid si aproximativ. Sau eu nu mai inteleg nimic?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
27 août 2008 3 27 /08 /août /2008 06:54

Albania (Shqiperia) este un tărâm care mă fascinează de multă vreme, mai exact de când am descoperit minunata literatură a lui Ismail Kadare, precum şi cea a lui Lasgush Poradeci (acesta este marele geniu al albanezilor, şi primul traducător al lui Eminescu!), de aceea ajungând la Ulcinj, antepenultima localitate înainte de graniţa Albaniei, eram curios să văd albanezi în carne şi oase...Curioziatea mi-a fost răsplătită din plin: am nimerit la o nuntă albaneză. Şi ce poate fi mai spectaculos şi mai plin de culoare decât o nuntă în plină vară, aproape de Adriatica?Poarta era deschisă larg, drapelul Albaniei flutura în vântul puţin al miezului de zi, iar dansul era in toi. Fetele mari purtau batiste albe, brodate, iar băieţii - unele roşii, transparente...

Asta era mireasa - îngândurată şi superbă! Cu o vestimentaţie tradiţională, probabil lucrată manual.
Iar asta e mâna mirelui care, lăsând mireasa în mijlocul dansului, a dat o fugă la maşină pentru a lua acest pistol, descărcând în aer întreaga magazie - spre satisfacţia întregii asistenţe! Cred că la ei nu poţi fi numit bărbat dacă nu tragi curajos cu o armă...cel puţin la nunţi.
"Darul de nuntă" e şi el delicat şi costisitor.
In toiul dansului vezi întregul alai de nuntaşi, îmbrăcaţi de tot felul, dar cu gust, discret, cu grijă, n-am văzut pe nimeni înţolit sau fardat strident, sfidător, fitzos sau provocator - cum mai poţi vedea pre la noi...
Şi pentru că am aflat ca oraşul Ulcinj are un primar albanez, am bănuit ca acesta era omul, căci toata lumea îl trata cu respect şi atentie, ca pe o autoritate; acum se retrăgea din "scenă", pentru a pleca cu o maşină de protocol.
Nuntaşa care poza cel mai mult. Ostentativ. Ochiului de veghe nu putea scăpa acest lucru:))

M-am bucurat nespus că înainte să ajung pe plajă de la Ulcinj, şi să văd cu de-a amănuntul oraşul vechi, medieval (reconstruit oarecum butaforic), am asistat la această dezlănţuire de bucurie, culoare şi energie tinerească. Muntenii ştiu să transmită oricui aceste stări şi lucruri.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
25 août 2008 1 25 /08 /août /2008 18:29

Dupa un deceniu Dan Perjovschi a fost iarasi la Chisinau. Nici capitala RM nu a mai fost la fel, dar nici Perjo nu e acelasi.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
22 août 2008 5 22 /08 /août /2008 05:49
In Muntenegru exista un oras foarte vechi, atestat in secolul al IX, si ridicat pe vremea lui Constantin Porphyrogenetul (secX). Se numeste Stari Bari, Barul Vechi, caci cel nou este un tipic oras socialist, cu iesire la Adriatica, dar nu mai putin posac si neatragator. Acum, cel stravechi, este muzeu (intrarea este 1 euro!), cu ziduri de incinta impresionante, cu numeroase ruine de biserici, case si bai; pietre, pietre, pietre, de nu mai stii ce e butaforie, si ce vestigiu de vechi zidiri...Ce este la poalele acestui fost oras impresioneaza poate si mai mult, casele de final de secol XIX-inceput de XX, cafenelele colorate, terasele cochete si simple, dar primitoare, piata cu legume si multiple obiecte facute de cei din zona (cergi, incaltari de piele, multiple tinichele, vase de metal...). Am luat si noi de acolo niste sandale romane.
Asa arata fatadele caselor din preajma zidurilor de incinta a vechii cetati care au, toate, la parter cafenele, restaurante, crame.


Huliganii din localitate tocmai isi scriau numele pe niste ziduri parasite, iar ce mi-a atras atentia era ca unul din ei tocmai ortografia numele "Karanfil" - raspandit si in Basarabia!
Cam asa arata ruinele din vechea cetate, e ceea ce poate fi vazut si analizat intramuros. Cred ca majoritatea constructiilor care pot fi admirate acolo au fost recuperate prin metoda anastilozei. Cam peste tot in spatiul sarbesc adaogirile pastreaza "martori", linia de confluenta este foarte vizibila, tocmai pentru a nu se crea confuzie.
Si la Stari Bar se observa numeroase vestigii turcesti, mai ales geamii si cismele...Cuceririle otomane au ajuns si la Adriatica!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
20 août 2008 3 20 /08 /août /2008 22:05

Mare mi-a fost mirarea sa aflu in inima orasului Podgorita, capitala muntosului Muntenegru, monumentul bardului rus Vladimir Visotsky, dezvelit in toamna lui 2004. Se pare ca actorul, poetul si cantaretul, care a marcat viata a multe milioane de melomani si admiratori, a vizitat de doua ori acest oras, pe atunci - Titograd, anume in 1974, si in 1975. La 3 decenii de la fillmarile unei coproductii iugoslavo-sovietice a aparut acest monument pe malul raului Moraca. Tot in acel oras mai exista si un monument al lui A.S.Puskin, pe una din arterele principale.


"...O singura nastere nu ma incape -
secunda, cred, mi-ar fi de-ajuns...
Pacat ca Muntenegru nu e 
Cea de-a doua patrie, din vis
!"

Acest vers, talcuit foarte aproximativ de mine, este gravat in rusa si muntenegreana pe arcul ce incadreaza monumentul. Un astfel de stih ar face face oricarei natiuni, iar Muntenegru care si-a domandit de curand independenta a facut din cel ca l-a scris prilej de imensa mandrie... 


foto: Vladimir Bulat
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 août 2008 2 19 /08 /août /2008 19:07

In drum spre manastirea Ravanica, pe soseaua Zajecar-Paracin, de unde se intra in autostrada Belgrad-Nis, am descoperit acest straniu cimitir ortodox, anume in localitatea sateasca Bosnjane. Din sosea se deschidea in fata ochilor aceasta priveliste, cu cripte multe, cu forme variate, de dimensiuni care nu se repetau. Am luat-o la picior spre ele. Inauntru (si nu era prea simplu sa privesti intr-acolo, caci toate ferestrele si geamurile de la usi erau acoperite de perdelute) am zarit mese si scaune, flori vii sau de plastic, si fotografii ale celor repausati. Exemplu unic de cimitir, echivalentul caruia nu l'am mai intalnit nicaieri in Serbia - cel putin in locurile in care am ajuns.



Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
7 août 2008 4 07 /08 /août /2008 12:13



Vestea
morţii lui Alexandr' Soljeniţîn a zguduit lumea, chiar şi societatea noastră. Au apărut numeroase şi diverse articole, mai mult informaţii. Poate că analizele asupra operei vor veni ulterior, poate nu. Căci, cum ne informează Cotidianul din 6 august, în limba română nu s-au tradus decât câteva volume ale scriitorului...Iar editura Humanitas intenţionează să traducă prima biografie a marelui scriitor, cea care a apărut în Rusia în primavara acestui an. Un ditamai cărţoiul de 900 de pagini. Aflăm din presă că oferta de traducere ar fi venit din partea editurii Fayard, care deţine drepturile asupra traducerilor din cărţile lui Soljeniţîn. Până cartea asta va apărea în româneşte am găsit că e util să ofer nişte date asupra acestei importante scrieri, pe care o datorăm istoricului literaturii şi lingvistului rus Ludmila Saraskina. În primăvara acestui an autoarea oferea un lung interviu publicaţiei Novaya Gazeta. Dialogul cercetătoarei cu ziarista de amintita publicaţie purta titlul: O viaţă cu un scop inclus.

- Ludmila Ivanovna, îmi amintesc că acum 5 ani aţi fost prima care aţi cercetat arhiva lui Nikolai Speşnev, prototipul lui Stavroghin din Demonii lui Dostoievski. Pentru a putea lucra cu materialele ce conţineau corespondenţa lui Speşnev, a trebuit să însuşiţi de la zero limba franceză. Şi v-a reuşit acest lucru. Care au fost dificultăţile principale când aţi lucrat la cartea Alexandr Soljeniţîn?

 - A fost o cantitate uriaşă de materiale despre Soljeniţîn. Dar, pentru o serie de teme principale - cam nimic. Acum câţiva ani am început, pentru o ipotetică lucrare, să compun letopiseţul vieţii lui Soljeniţîn. Modelul pentru mine a slujit descrierea vieţii şi creaţiei lui Dostoievski, în trei volume, lucrare elaborată de Casa Puşkin. Eu nu am avut parte de un colectiv. Lui Alexandr Isaevici nici nu i-am spus despre acest efort al meu. Letopiseţul l'am elaborat în doi ani şi jumătate. Am constatat însă că el conţinea multe pete albe. De'abia în acel moment i-am spus lui Alexandr Isaevici: de regulă, filologii se trezesc din amorţeală după vreo jumătate de veac după dispariţia unui scriitor, şi regretă că nu i se mai pot pune întrebări. Dar noi avem o şansă unică. Alexandr Isaevici se pusese de acord. Din vreme'n vreme, eu poposeam în Troiţe-Lîkovo cu casetofonul şi, având letopiseţul în faţă, îi puneam întrebări. Mi'amintesc bine ziua în care eram aplecaţi asupra unor hărţi militare din anii '40, încercând să stabilim itinerariul lui de front.
Ştiam din start că nu-şi doreşte în timpul vieţii un volum biografic. Şi am tot discutat despre asta între 2000 şi 2005.
Iar în 2005 colecţia Viaţa Oamenilor Celebri («ЖЗЛ») a pornit o serie denumită "Biografia continuă". Editura i-a contactat pe Soljeniţîni. A.I. a explicat clar că nu doreşte o biografie în timpul vieţii sale. La fel de explicit i s-a comunicat că apelul este pur informativ, şi că acest volum va apărea oricum. Ce poate el face este să recomande un autor. Sau - să nu recomande.

- Ce bravo...Lumea e tot mai necomplexată.
 
- De'abia atunci s'a anunţat candidatura mea, dacă tot mă aplecasem atât de serios asupra temei. Fireşte, am acceptat imediat. Cu bucurie, emoţie şi cu oarece teamă. 
Iar soarta s'a întors cu faţa către mine. Au început să curgă manuscrise de existenţa cărora nici măcar nu bănuiam. Am intrat în posesia unor srieri inedite ale lui A.I., din copilărie şi junime, povestiri de război, corpusul corespundenţei cu prima sa soţie. Dar şi cu Natalia Dmitrieva - din primii ani ai relaţiei lor. Corespondenţa era uriaşă, de-a lungul a mai multor ani - cu Nikita Alexeievici Struve (editorul Arhipelagului GULag, la Paris, la YMCA Press - nota V.B.). Corespondenţa sa cu Zubov, din anii '50- '60, cu prietenii din exilul din Kazahstan. Mi'au fost aduse memoriile nepublicate ale Veronikăi Valentinovna Turkina-Stein, verişoara celei care a fost prima soţie a scriitorului, N.A.Reşetovskaja. Surpriza absolută a fost să aflu cele 30 de caiete (jurnalele exilului) ale Nataliei Dmitrieva Soljeniţîna. Astea erau însemnări zilnice, notate de'a lungul a 18 ani: ce gândeau, cum trăiau şi cu ce se ocupau cei din familia Soljeniţîn în Vermont; cu ce emoţie urmăreau începutul schimbărilor în URSS. Ce atitudine aveau faţă de Gorbacev şi Elţin. Cum s'a cristalizat decizia revenirii în patrie. 
La mine acasă, în camera în care lucram, zăceau pe jos, maldăre de materiale de arhivă. Cutii, rucsace, pachete: umblasem doi ani printre ele. Niciodată, mai devreme de această experienţă, nu m'am temut că pot fi furată...dar acum am tremurat în fiece zi. Dacă acele cutii ar fi dispărut - pentru vecie. Toate materialele erau originale. Imediat ce am predat cartea la editură (septembrie 2007) - am şi comandat neîntîrziat o camionetă, şi am restituit autorilor întregul material.

- Volumul conţine mai bine de 900 de pagini. Totul, o cronică detaliată a unui destin. Dar, citind, involuntar îţi vine în gând: un om de o asemenea amploare, cu o aşa o experienţă de opozant, nu poate fi simplu. Este convins de credinţa sa. Fără îndoială - incomod pentru mulţi dintre contemporani. Această temă o punctaţi slujindu-vă de jurnalul părintelui Alexander Schmemann (parţial tradus şi în româneşte, în 2004 - nota V.B.). Probabil că o "psihoanaliză" biografică în timpul vieţii scriitorului ar fi dat prost. Şi totuşi: biograful nu a simţit o astfel de ispită?

-  Un sfat înţelept l'am primit de la Elena Cezarevna Ciukovskaja. Dînsa e şi în carte un personaj important, m'a şi ajutat în toate etapele scrierii cărţii. Ea a zis: Cel mai dificil lucru este să vă decideti la ce puteţi renunţa. Dacă doriţi să cuprindeţi totul - veţi naufragia. M'am gândit, bunăoară, să plasez analiza mea la Arhipelagul GULag, şi la Roata Roşie...Sau să decriptez Jurnalul la  Roata Roşie - o carte aparţinând unui gen unic, încă nepublicată. Dar...m'am abţinut. 

-
 Jurnalul Roţii Roşii va fi inclus în Opere Alese ale lui Soljeniţîn, ce urmează a fi editată în 30 de volume. Trebuie să vadă lumina tiparului în chiar 2008?

- Da, exact aşa. Totuşi, m'am abţinut de la analiza acestui Jurnal, chiar dacă am inclus material biografic din cuprinsul acestuia. La mai mult de atât nu am avut dreptul. Pentru mine era infinit mai important să reconstitui cu ce era tratat Soljeniţîn în Taşkent, la ce doză de radiaţie a fost supus în "secţia de radiologie", decât să privesc prin lupă Pavilionul canceroşilor. În alte capitole am evitat poziţia quasi-academică, care judecă: "uite, aici a avut dreptate - aici, nu". Dar admit întru totul posibilitatea de a scrie, în viitor, carte de acelaşi volum - "Soljeniţîn în exil", "Soljeniţîn în polemică cu a Treia emigraţie". Sau - "Soljeniţîn după revenirea în Rusia". Dar astea ar fi alte cărţi, absolut diferite. Pentru aceste subiecte trebuie să te documentezi pe bibliografia occidentală, să cunoşti lumea apuseană. Trebuie să cunoşti figurile-cheie ale Occidentului - cele care puteau influenţa opinia publică în anii 1970-1980. Trebuie parcursă toată presa vremii. De asemenea, se impune studierea ideilor celei de-a Treia emigraţii. Trebuie să se scrie nu doar cum percepea Soljeniţîn evenimentele, ci şi cum - aceste figuri-cheie - îl vedeau pe el. În acest volum am descris cronica vieţii scriitorului.

- Se pare că "suma vectorilor" care formează voinţele oamenilor şi apatia acestora - formează tema centrală a Roţii Roşii. Dar slovele acestea se potrivesc ca un epigraf şi pentru soarta autorului. Iată o voinţă umană - trecută prin atîtea circumstanţe strivitoare - capabilă să modifice înţelegerea a sute de mii de oameni. Şi în parte, probabil, chiar "starea societăţii" din propria Patrie.

-
El a mers în întîmpinarea destinului. Mă tulbură multe lucruri în biografia lui. Iată - viitorul final al romanului În linia întîi. Este acel moment în care Alexandr Isaevici din "şaraşka" (termen vechi rusesc, popular-colocvial, care înseamnă un obiect contondent, sau o bîtă, cu care poţi bate pe cineva, Soljeniţîn a desemnat prin el instituţiile staliniste cu regim special, dar deosebit de lagăr; romanul În linia întîi are ca motto: Prietenilor din şaraşka - nota V.B.), unde era un habitat suportabil, cu activităţi matematice, este transferat într'un lagăr cu cel mai sever regim. A purces să-şi înfrunte soarta. Pentru că, dacă nu ar fi existat exilul din Ekibastuz, şi nu ar fi însuşit meseria de pietrar, cărăuş şi tencuitor, nu ar fi existat nici Ivan Denisovici. Iar dacă acesta nu ar fi fost - nu apărea nici Arhipelagul GULag. Experienţa şaraşkăi nu ar fi oferit destul material pentru scrierea Arhipelagului. Era nevoie de trei ani de muncă silnică, de rebeliunea din lagăr, şi de acea operaţie oncologică în lazaretul puşcăriei...
Viaţa i-a formulat lui Soljeniţîn sarcini , şi-i mai formulează încă, de care nimeni altcineva nu are parte. Soarta (sau altcumva, să nu o pomenim în van) pretinde foarte multe de la acest om. Dar îi şi dăruieşte destule. Dar dintru început îi cere, apoi - îl răsplăteşte. Acest fapt e pecetluit în toate direcţiile vieţii.
Nu ştiu ce-i mai rezervă viaţa. Dar am presentimentul că soarta îl va încerca pînă la finele vieţii sale...  

(Material în lucru)         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
1 août 2008 5 01 /08 /août /2008 20:51

Frontul acesta de case cu aspect cazon l-am descoperit pe strada Puskin, intr-un gang care corespunde curtii Primariei Chisinaului. Este pentru prima oara cand aflu aceste constructii, aproape impecabil conservate, care arata a fi de aproape un veac vechime. Cand ajung la Chisinau - fie si pentru doua zile - incerc sa vad cat mai multe lucruri! Am un presentiment lugubru ca voi veni la un moment dat, si nu voi mai recunoaste nimic din cele pe care le cunosc...Cu un ochi sferedelitor, atent, excesiv poate - poti descoperi inca lucruri inedite, cu aspect neasteptat. Ca de pilda aceasta "reclama" vizuala, pe care o gasesc sublima in simplitatea ei, cuceritoare. Pacat ca era sambata seara, ca altfel as fi gasit eu ceva care sa duc la reparat in acest atelier...numai sa vad cum e in interiorul acelui demisol.


E aproape ca o pictura pura, minimalista.  Nu m-am putut abtine sa las aparatul inchis! Chiar daca perimetrul vechi al Chisinaului "se primeneste", si nu neaparat pe un fagas prea bun, se mai pot observa mici "eclave" ale vechii urbe, neatinse nici de comunismul cel mai carbonizant. Ceea ce nu a reusit regimul instalat in URSS, izbuteste capitalismul prafos al RM. Si o face marlaneste, taios, nemilos. Aspectul strazilor devine tot mai dezolant, si tinde sa semene cu ulitele de altadata, cele care purtau memoria inca a Impreriului Tarist...
Vizitati Chisinaul, oameni buni, pana disiparea totala nu va deveni o realitate cruda! 
Ma bucur ca Moara Rosie mai sta in picioare, desi o constructie hidoasa, fara nicio forma recognoscibila a aparut deja in coasta ei, care-si asteapta finalizarea. Cand brava arhitectura contemporana va "incadra" precum o imensa rama vechiul monument, acesta va putea sa se lase linistit, rapus, ascultator - la picioarele ei...I se va supune si va adormi. Chipul Morii Rosii a reverberat in noi...  
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article