Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

16 octobre 2008 4 16 /10 /octobre /2008 23:29
Turcii vand chiar orice! Panoul publicutar anunta ca magazinul din imagine comercializeaza haine originale din import, si nu orice imbracaminte, ci de firma. Pe geamurile vitrinei suntem anuntati ca vom gasi inauntru produse de la creatori importanti precum: "Gucci", "D&G", "Armani", "Iceberg", "DKNY", "Polo R.L." etc. Cand scrutezi aceasta imagine, iti dai seama pe data ca anume asa este, si trebuie sa te grabesti sa-ti procuri marfa de acolo...Dar poate era vorba de produse second-hand?  Publicitatea bate capu', si sminteste. 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 octobre 2008 3 15 /10 /octobre /2008 22:18

In Istanbul, in cartierul Fatih, pe strada Fazilet, se conserva un vestigiu arhitectural inclus pe lista UNESCO: Biserica manastirii Pantocrator. Recomand cu caldura filmulețul care desi este comentat in limba turca, este foarte instructiv si bine facut, ne arata monumentul pastrat din epoca bizantinilor, transformat azi in Zeyrek Camii. Iar constructiile din preajma acestui monument pot face obiectul unui studiu sociologic si istoric asupra habitatului in secolul XXI. "Ciudatenia" acestora este descumpanitoare. Dezarmanta. Caci ele nu par avea modele, scheme planimetrice, ci cresc si "expandeaza" din ele insele, dupa bunul plac al unui geniu constructor, arhitect, inginer...vizionar.   
Aici totul este aproximativ, fluctuant, evaziv, prezumtiv. Exista totusi sugestia zidului, a ferestrelor, a fatadelor, acoperisurilor. In acest context prejudecatile, dar si certitudinile se spulbera. Trebuie sa taca. Nu isi au locul, caci habitatul este reinventat, poate chiar si ideea de confort este alta. Dar ce este limpede si indiscutabil - lumina este naturala, chiar daca "filtrata" de cioburi de sticla, draperii anapoda, folii de plastic. Perceptia trebuie si ea reinventata, sau - si mai simplu - resetata. Caci cea habituala nu mai foloseste la nimic!    Lectura acestor imagini este neputincioasa si aleatorie. Poate ca alticineva este mai capabil sa dea o descriere acestor receptacole, apoteotice, umane?
Vedere a bisericii dinspre sud, e zidul de-a lungul caruia se joaca, de regula, fotbal. Se poate vedea acest lucru si din filmuletul recomandat. Cand am ajuns eu acolo - se intampla acelasi lucru. Un grup de adolescenti turci bateau mingea la poalele stravechiului monument. In definitiv, viata curge.

Pantha Rei.

Dixit.

Foto: Vladimir Bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 octobre 2008 1 13 /10 /octobre /2008 23:51


De data asta nu am vrut să mai ratez! Când am aflat că Stephan Micus concertează în Hagia Irina (sec. VI) din Istanbul m-am aprins tare, şi am decis sa fiu neapărat în acel loc pe 9 octombrie...Biletele au fost rezervate cu multe zile înainte, iar seara concertului o aşteptăm cu nerăbdare şi emoţie. Urma un concert magistral, în cea mai veche biserică a Constantinopolului demult apus. Basilica a devenit neîncăpătoare cu multe minute de începerea concertului, iar pe scenă era asezata o saltea albă şi ceva echipamente, precum şi microfoanele. Artistul a sosit, s-a aşezat cu picioarele încrucişate, şi a explicat publicului denumirea şi provenienţa instrumentelor la care urma să interpreteze; exact cum întâlnim şi pe albumele sale. Concertul a avut două părţi: câte 4 piese pe fiecare parte, plus bis-ul final, solicitat de public prin ropote şi aplauze furtunoase. Micus a demonstrat şi pe viu (căci de pe albumele sale mi-am dat seama de asta demult!) că poseda puterea de a încânta publicul, de a-l convinge că anume prin muzică se mai poate salva frumuseţea acestei lumi! Energia creatoare a artistului contribuie la acest proces...

Foto: Tiberiu Voicu

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
1 octobre 2008 3 01 /10 /octobre /2008 21:34


Articol aparut in numarul 172 la data 2008-05-08 al revistei Cultura
                   

Câteva gânduri despre cumpărături

A cumpăra este o necesitate, a face shopping – o distincţie socială. Marile complexe comerciale au sosit în estul Europei rapid după disiparea comunismului, în primul deceniu, spre a oferi diversitate, cantitate şi presupuse „preţuri avantajoase”. Am văzut pentru prima oară un hipermarket în Olanda, pe la finele anilor ’90, şi am avut sentimentul că scrutez o uriaşă hală agroindustrială – mi s-a spus că era hipermarket! La scurtă vreme au apărut şi la noi astfel de entităţi de larg consum. Treptat, marile reţele au invadat piaţa locală, iar românii dornici de cumpărături au devenit clienţi permanenţi ale acestora. Majoritatea – cu carduri de fidelitate” cu tot.

Personal pledez şi tânjesc după micile dughene, după discretele magazine private de la colţul străzii sau de la partetul blocurilor. Cu amendamentul ca acestea să ofere altă marfă decât cea care poate fi procurată în super- sau hipermarketuri. Aşa cum am văzut prin Germania. Marii producători caută mari distribuitori, iar cei mici se apropie mai lesne de micile magazine. La cei mici, mai puţin importantă este calitatea ambalajelor, iar calitatea conţinutului este de cursă lungă. Există mamuţi industriali care-şi permit să investească spectaculos în publicitate, iar calitatea mărfurilor oferite nu mai e o prioritate. Impactul reclamei este uriaş mai ales asupra categoriilor defavorizate, căci preţul de cost face destul de accesibile mărfurile la care se „referă” insidios aceasta. Se impune oarecum o concluzie: reclama e cu atât mai prezentă cu cât mai la îndemînă poate deveni marfa propusă de aceasta. Vinzi mult, ai şi bani pentru publicitate.

La produsele de lux reclama e mai discretă, mai rafinată, mai elaborată. Sloganurile şi explicaţiile sunt în acest caz mai puţin „hrăpăreţe” şi „acaparatoare” decât cele pentru mărfurile de larg consum – ele „învăluie” şi „seduc”. Căci e clar: a vinde o picătură de parfum delicat e echivalent, ca profit, cu a comercializa mii de cutii de iaurt sau sana. şi hipermarketurile rezervă locuri pe măsură.

S-a schimbat şi felul în care se fac cumpărăturile. Societatea socialistă încerca să aducă cât mai aproape de casa oamenilor aprozarurile şi alimentarele, cea capitalistă – pune omul pe drumuri. Îl face dependent de maşină, de cărucioare, de fisa cu care-ţi procuri acel cărucior...Nu se mai obţine strictul necesar, ci mai ales – surplusul, diversitatea. Statutul social îţi dictează şi felul de mărfuri necesare. Astfel au apărut magazinele exclusiviste, gen Delicateria sau Vinexpert.

E amuzant să constaţi că hipermarketul are şi cărţi. Asta în condiţiile în care hipermarketuri de cărţi încă nu avem, cum am văzut, bunăoară, la Moscova şi în Olanda. Fireşte, titlurile comercializate prin supermarketuri sunt cu grijă alese, pentru categorii cât mai largi de public. Deşi, trebuie să recunosc că am văzut şi volume despre fenomenologie prin Carrefour! Să ţină asta, oare, de rafinamentul proverbial al francezilor? Dar aceiaşi francezi se comportă diferenţiat în ţara lor, şi faţă de România. Căci în Franţa magazinele acestei reţele sunt amplasate în afara localităţilor, la intersecţii importante înaintea intrării în aceste localităţi. În România – reţeaua tinde să devină „locaş de cultură”, prin poziţionarea sa în preajma centrului Capitalei...Comerţul substituie estetica.

În acest context îmi amintesc de gândul expus de Iosif Brodsky – în discursul de la Stockholm, în 1987, când i s-a oferit Premiul Nobel pentru literatură – că „multe pot fi împărţite şi împărtăşite: pâinea, patul, convingerile, iubita, nu şi poezia lui R.M.Rilke, să zicem. Opera de artă – literatura în general, şi poezia, în particular – se adresează tete-a-tete omului, intră într-un contact direct cu acesta, în nişte relaţii fără intermediari. Acolo unde cei care manipulează conştiinţele masselor operează cu zerouri, arta încrie „punct, punct şi virgulă, urmată de semnul minus“, transformând fiecare zero într-un chip uman, chiar dacă nu întotdeauna agreabil...” (traducerea liberă îmi aparţine). Hipermarketul nu are de-a face cu astfel de intimităţi şi subtilităţi.                   

  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
29 septembre 2008 1 29 /09 /septembre /2008 14:52

Mâine editura Compania împlineşte un deceniu! Pentru România asta echivalează cu un întreg secol...Trebuie cu adevărat să ai curaj, profesionalism, dăruire, imaginaţie, voinţă ca să parcurgi într-un chip aşa minunat şi ziditor - fâcând cărţi - tranziţia unui astfel de deceniu...la fel de lung şi anevoios precum veacul!

Şi pentru a savura într-un mod aparte această aniversare, recomand lectura interviului-reportaj cu Adina Kenereş (p.82-88), realizat de Mihaela Spineanu, din numărul de octombrie al revistei ELLE (România). Adina Kenereş = Amfitrioana Companiei şi a reconfortantelor companii. La cât de puţin îi place îndeobşte să vorbească despre sine, acum, în revistă, parcă şi-a propus să ne minuneze definitiv. A făcut-o cu o maximă sinceritate, pe îndelete, prieteneşte, firesc şi departe la ani lumină de morga şi suficienţa specifice intelighenţiei dâmboviţeano-regăţene. 

Mulţumesc pentru acest regal al omeniei şi eleganţei, Adina şi Petru! Mulţumesc întregii echipe Compania - că există!  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
22 septembre 2008 1 22 /09 /septembre /2008 15:38
şi fragilă este această faţadă purtând anul edificării: 1953! Poate anul începutului sfârşitului URSS? Este un document al acelei epoci de care nu-i mai pasă nimănui...Nu este, fireşte, o prioritate. Dar fragilitatea asta trebuie conservată. Cine va înţelege vreodată că şi edificiile acestea trebuie restaurate? Că ele sunt documente ale vremurilor de atunci, bune sau rele - n'are nicio importanţă, dau mărturie despre stilistica arhitecturală a stalinismului târziu, chiar dacă e vorba de o casă de locuit oarecare de pe artera principală a oraşului. Multe faţade de pe Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău necesită acum intervenţii neîntârziate, căci întreaga stradă este o rezervaţie arhitecturală - unde vedem practic istoria arhitecturii din această urbe, cum s-a dezvoltat ea de-a lungul a aproape două secole. 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 septembre 2008 7 21 /09 /septembre /2008 15:53

Două tinere adolescente, Diana şi Maureen, se află în faţa unui maniac care intră peste ele în WC fetelor, după ce secerase prin şcoală zeci şi zeci de alţi colegi...Indreaptă arma spre ele, şi le propune să hotărască cine dintre ele vrea să moară!

Momentul deciziei - de maximă tensiune - deschide bucla unei imaginaţii celei care îşi construieşte în câteva clipe viaţa viitoare, devenind Diana McFee (Uma Turman), profesoară de istoria artei...Asta e ceea ce vede spectatorul de-a lungul intregului film, fara sa-si dea seama ca de fapt Diana moare în acel carnagiu din debutul acestuia...O vedem pe Diana Mc Fee căsătorită cu un profesor universitar bine cotat, are o fetiţă care merge la o şcoală catolică, ţine cursuri de istoria artei, o vedem insistând pe opera lui Paul Gauguin. Fiind martori la această lume colorată, fericită, împlinită, nu ne dăm seama decât aproape de sfârşit că este de fapt o lume închipită, ideală. După incidentul din toaletă, ni se lasă impresia că de fapt Maureen a fost victima groaznicului măcel, că Diana şi-a continuat viata, chiar dacă cu îndoieli multe legate de trecut...Suspansul ţine îndelung. Dar încep a se semăna tot soiul de amănunte care ne tulbură lectura rectilinie, naraţiunea directă. Ne dăm seama că soţul Dianei este acelaşi ("atunci" şi "acum") cu acel domn chipeş şi şarmant, prezentat în faţa întregii universităţi, Paul McFee (Brett Cullen). La această prezentare McFee sugerează cât de important în viaţă este să devii, acum, ceea ce ţi-ai dori să realizezi în viitor. Alocuţiunea o pasionează, şi află că "o cheie pentru asta poate fi imaginaţia, care necesită din partea noastră râvnă şi voinţă, prin ele putem influenţa viitorul nostru. Viitorul poate fi imaginat chiar în faţa ochilor. Iar acesta trebuie să fie frumos. Constiinţa este glasul lui Dumnezeu, iar natura - inima omului". Gradina casei de unde alege florile Diana, cu care se duce la comemorarea celor 15 ani de la groaznicul accident este ireal de frumoasă, este imaginea Raiului! Este chiar Edenul aratat, vizualizat. Cand este intrebata de o tânără responsabilă de îndrumarea oamenilor prezenţi la comemorare, dacă este o supravieţuitoare a acelui eveniment, ea răspunde, sec, "NU". Răspunde din lumea de dicolo! 
Nu vreau să intru în hăţişul de detalii, dialoguri, sugestii, ce mă interesează în acest film mai presus decât orice ideea lui de bază, dar care nu transpare imediat: ideea jertfirii de sine pentru celălălt, sacrificiul în favoarea aproapelui...Trebuie să recunoaştem cu onestitate că o astfel de idee este contrară întregului mers al societăţii contemporane, care, din contră, stimulează concurenţa, egoismul, individualismul, hedonismul etc. Sugestivă mi se pare insistenţa pe opera lui Gauguin, care şi-a abandonat şi el confortul şi bunastarea dintr-o metropolă, pentru a se deda libertăţii creatoare totale, în îndepărtata Tahiti... Jertfa de sine îţi oferă libertatea (şi şansa) apropierii de Dumnezeu.  
În clipele puţine dinaintea morţii sale violente Diana are în faţa ochilor imaginea vieţii sale ulterioare, şi-o "construieşte" singura, fulgerător, dar renunţă la ea, la fel de subit, caci daca nu se jetfea ea, prietena ei Maureen avea să moara de mâna ucigaşă! Toate câte i s-au întâmplat anterior pregătesc acest pas final al său, decizia sa supremă, mântuitoare i-aş spune. Camera înregistrează acest moment pe îndelete, în ralenti, parcă pentru a arăta că şi clipa poate fi infinită, cu forţe rezumative! Un cuvant aparte se cuvine a aduce operatorului Pavel Edelman, care a filmat cu o acurateţe incredibilă, memorabilă, frumuseţea detaliilor şi a planurilor este demnă de meticulozitatea picturilor "micilor olandezi"...Filmul merită văzut fie şi pentru excelenţa imaginii!

În general, filmul a fost receptat negativ de critica de specialitate, iar lucrurl ăsta mă bucură mai degrabă decât să-mi ridice semne de mirare, sau să mă facă sa ma indoiesc de premizele filmului, căci box-office-ul este una iar arta e mereu în altă parte. Chiar dacă nu avem, în acest caz, de-a face cu o capodoperă, suntem cu siguranţă în faţa unui film necesar, care spune nişte lucruri profunde, serioase, eshatologice...Şi mi se pare simptomatic faptul că filmul este regizat de un artist din Est, născut la Kiev, în 1963. Poate că doar spaţiile noastre culturale îşi mai pun probleme ce ţin de transcendenţă, de ordinea interioară a lucrurilor? Sau doar ne amăgim?

Filmul: The Life Before Her Eyes - regizor Vadim Perelman, SUA, 2007.  Release Date: 15 August 2008.   

NB: Material in lucru ! 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 septembre 2008 1 08 /09 /septembre /2008 13:52

In ultimile zile am avut parte de doua interviuri foarte interesante, unul cu istoricul de arta Dana Altman (prezentat la o televiziune din Cluj), iar altul, cu istoricul Igor Casu, in publicatia Timpul. Le recomand cu caldura, veti avea parte de parerilor si judecatile unor profesionisti!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 septembre 2008 1 01 /09 /septembre /2008 10:38

Iată un film recent care poate tulbura, irita, enerva, infuria, sminti, descuraja! Misterious Skin (2004), a regizorului american Gregg Araki, este o operă filmică provocatoare în toate privinţele. A trezit numeroase discuţii, cenzurări, interdicţii. În multe locuri a fost interzis, răstălmăcit, înjurat. Dar lectura lui - miza lui majoră  - a fost tendenţios şi oneros interpretată. Este un film despre unul din păcatele capitale: pedofilia. Iar acest lucru este peste tot, şi de mai toţi pus la stâlpul infamiei. Însă filmul nu este doar despre asta, sau, mai exact, nu despre asta! După mine, este un film despre lucrarea memoriei, despre anamneză. Despre festele pe care le poate juca aceasta. Forma în care se vorbeşte despre acest lucru este - helas! - "mistică". Voi încerca un rapid sinopsis. 
Doi băieţei de 8 ani (acţiunea se petrece în 1981), Neil (McCormick) şi Brian (Lackey), sunt aduşi de părinţii lor în echipa de baseball dintr-un orăşel din Kansas, şi lăsaţi pe mâna unui antrenor chipeş şi macho. Acesta din urmă abuzează de ambii copii, profitând de inocenţa şi credulitatea amândurora. Le spulberă copilăria şi curăţenia sufletească şi trupească. Neil devine gay, androfil, iar Brian rămâne cu un gol de memorie, fapt care-l determină ani de-a rândul să trăiască cu sentimentul unei căderi în timp, asociată de la un moment dat cu sentimentul unei răpiri de către extratereştri...o capcană. Ambii trăiesc în lumi paralele, anesteziaţi de realităţi secunde, ascunse. Astfel trece un deceniu întreg, băieţii ajung la majorat. Neil cedează sistematic şi fără crâcnire unor pedofili patentaţi, libidinoşi, face bani murdari din asta, în timp de Brian, ca în transă, se lasă vrăjit de vise nebuloase, sufocante - pe care le notează într-un jurnal masiv, cu extratereşti previzibili pe copertă. Când Brian ajunge să facă legatura dintre ei - după lungi investigaţii -, că are un trecut comun cu al lui Neil, acesta tocmai evadase din oraşul copilăriei la New York, pentru a se prostitua în neştire. Se stabileşte la prietena sa, Wendy, care ştie despre toate nenorocirile prin care i-a fost dat să treacă în copilărie. Ştia de homosexualitatea lui, şi încerca din toate puterile să-l protejeze de posibilele nenoriciri care i se pot întâmpla în acestă lume complexă...Brian dă de urma lui Neil, şi aceştia se întâlnesc de Crăciun, când Neil revine în casa părintească - ambii se duc în casa corupătorului de minori! Acolo se petrece dezvăluirea cea mare, rememorarea, umplerea golurilor de memorie. Neil are nevoie să se lecuiască de obsesia unei iubiri false, pe care antrenorul i-a pervertit-o de mic, crezând că asta este cea adevărată, în timp ce Brian face efortul să înţeleagă ce anume l-a făcut în toţi aceşti ani să fie un ipohondru, să poarte ochelari, să facă pipi în pat, să nu aibă nicio atracţie. Doi adolescenţi se luptă cu demonii sociali, cu anomaliile lumii în care trăiesc, cu trecutul lor dezabuzat, mutilat - decoperă relaţia lor autentică, empatică. Ăsta este scriptul de final al filmului: "So I just stayed silent and trying to telepathically communicate...
                how sorry I was about what had happened.
                And I thought of all the grief and sadness...
                and fucked up suffering in the world...
                and it made me want to escape.
                I wished with all my heart that we could just...
                Ieave this world behind.
                Rise like two angels in the night and magically...
                disappear."
Acum mă întreb ce anume a determinat furia persoanelor de decizie împotriva acestei opere necruţător de sincere, autentice, percutante. La un prim nivel de receptare lumea nu vede decât nuditatea sexuală, perversiunea, pederastia, homosexualitatea, scârboşenia crasă a unei lumi fără scupule, limbajul frust. Ar fi prea simplu să fie doar atât. Însuşi titlul sugerează o receptare mai difuză şi mai nuanţată a mesajului. Există lucruri care deşi nu se văd, există. Ele trebuie aflate. Unul dintre ele, şi cu o greutate greu de evaluat, este memoria umană. In adâncurile sale omul este singur şi nefericit; este atât de minunat când cineva ajunge să se înţeleagă prin altul, să se regăsească în hăul uitării de sine. Şi este ideal dacă această regăsire nu este determinată de un trecut traumatizant, frustrant, dureros, tenebros! Nu întotdeauna este posibil însă. De ce să nu se vorbească despre astfel de lucruri, care sunt, evident, extrem de neplăcute? Dar ele există, sunt aşa cum sunt. 

În România acest film nu a rulat pe marile ecrane, dar este disponibil pe DVD, şi poartă titlul "Misterele tinereţii".   

          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
30 août 2008 6 30 /08 /août /2008 22:57
Personal gasesc ca este nepotrivit sa faci monumente sinucigasilor. Chiar daca acestia sunt considerati eroi ai natiunii. Sau tocmai de aceea. Am intalnit un astfel de monument la Ruse (Rousse), pe un bulevard aproape de centrul frumosului oras de pe malul Dunarii. Sincer sa fiu, trecand pe langa aceasta statuie, m-am intrebat, de ce sa tina acest personaj pistolul ridicat in sus...Un gand mi-a dat ghes: sa fie, oare, un sinucigas? Prea nefiresc era gestul. L-am fotografiat, iar linistea mea a fost tulburata, caci vedeam anii de nastere a celui sculptat: 1850-1872. Acesta a fost Angel Kanchev, revolutionar bulgar, sinucis spre a nu cadea prizonier in mainile armatei turce. Si mai mare mi-a fost mirarea ca la locul suicidului figureaza alt an de nastere decat pe soclul monumentului (a se vedea pentru confirmare imaginea de Wikipedia). Astfel de "ciudatenii" (ca sa fiu eufemistic) te fac sa te indoiesti foarte serios asupra seriozitatii actului "canonizarii" printre laici a eroilor, asupra felului in care se scrie istoria, precum si asupra "personajelor" care fac obiectul de studiu al acesteia...Unde mai pui ca si Universitatea din aceasta urbe poarta numele bravului revolutionar, atunci chiar ca hotarul intre mistificare, eroism, inadecvare si confuzie devine foarte fluid si aproximativ. Sau eu nu mai inteleg nimic?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article