Îmi place foarte mult să studiez cu lupa fotografiile, să le "descopăr" cu "al doilea ochi", cel secund...Găsesc adesea lucruri suprinzătoare, ameţitoare, anesteziante. Păcat doar că lăsând de o parte lupa, lumea fotografiei revine la normalitatea ei ascunsă, pitită în umbra detaliilor mai mari şi prea vizibile. Ei bine, discuţiile din ultimele zile în jurul "fitilului" aruncat de dl. Pleşu la adresa lui Puric, m'au făcut să întrevăd un fond mai generos pentru discuţie, dar deocamdată îl păstrez pentru mine. Până una-alta prefer să divulg ce am decoperit în această fotografie, în care unul din cei mai mari compozitori al timpurilor noastre, Arvo Pärt, este suprins într'un moment de meditaţie*. Fotografia face parte din caietul de prezentare inclus în albumul Misterioso, unde Arvo Pärt figurează cu celebra piesă Spiegel im Spiegel. Piesa aceasta e şi parte din coloana sonoră a filmului Oglinda, a lui Tarkovski. Cum e şi firesc!
Printre cărţile din stânga compozitorului descopăr -- deloc suprins -- câteva Paterice, şi o carte de memorii din Gulag a părintelui Arsenie (în lume: Streltsov Petr Andreevici: 1894-1975). Cartea acestuia din urmă este absolut tulburătoare, şi poate fi pusă alături de Povestirile din Kolâma a lui Şalamov! Volumul este accesibil în variantă on-line, de aceea se poate ceti pe îndelete, spre luare-aminte. Dintre multele şi răscolitoarele sketch-uri m'a atins unul, care are legătură şi cu profesia mea: istoria artei. Se relatează acolo despre un episod în care un grup de scriitori, pictori, critici de artă, actori s'a adunat în baraca lor după o zi de muncă silnică, acţiunea petrecându-se, evident, în Gulag. Discuţia se purta despre "cele înalte", iar din tonul discuţiei reieşea că tema de bază era despre arta veche rusă şi arhitectura aceleeaşi perioade. Ca să fie luat în batjocură, intelighenţia rusă fiind convinsă de troglodirea popilor, unul dintre conferenţiari l'a abordat, condescendent, pe părintele Arsenie, întrebându-l: "O întrebare simplă, dar interesantă: ce legătură vedeţi între ortodoxie, arhitectura şi arta veche rusă?". Grupul de intelectuali a izbucnit în râs, iar părintele care se afla cu ceva treburi prin baracă, s-a scuzat că este ocupat momentan. După săvârşirea celor necesare, părintele a revenit în faţa profesorului care l'a abordat, şi l-a rugat să-şi formuleze întrebarea ce'i fusese adresată anterior...Toată lumea era conştientă de miza întrebării, fiind de calibru doctoral, cum la fel cu toţii erau siguri că "prostuţul" de popă nu avea cum să facă faţă acesteia. Alocuţiunea părintelui a durat cam o oră şi jumătate, timp în care a demonstrat cu exemple clare din iconografie şi arhitectură legătura indisolubilă dintre acestea şi ortodoxie, dintre predanie şi credinţă, dintre credincios şi icoană. Conferinţa s'a încheiat cu această frază: "Zidind biserici, omul rus a făcut ca piatra să cânte slava lui Dumnezeu, a îndemnat'o să vorbească creştinului despre Dumnezeu, şi să'L proslăvească pe El". Întreaga asistenţă a ascultat înmărmurită, iar intelighentul zeflemitor a lăsat garda jos, morga sa belferească a coborât spre acest părinte, pentru a discuta de la egal la egal: "De unde ştiţi toate scrierile mele, de unde atâtea cunoştinţe în materie de iconografie şi arhitectură veche? Unde aţi studiat? Doar sunteţi preot?". Aici s'a văzut diferenţa de atitudine faţă de sufletul artei. O poţi cunoaşte, dar fără să o simţi. Părintele simţea sufletul omului; iar pentru a putea transmite adevărul întreg trebuie să înţelegi că între Dumnezeu, artă, ştiinţă şi intelighenţie nu e o ruptură, ci o contopire, o conlucrare...
Arta fără trăire e conjunctură pură şi manipulare deşartă. Cuvinte şi construcţii fără şarpantă. Ortodoxia a fost şi este "motorul" principal al creaţiei autentice, şi azi, iar ca să revenim la Arvo Pärt -- întreaga lui creaţie este dovada acestei umile observaţii.
P.S. Silouan Song este un omagiu ridicat Sfântului Siluan Athonitul, trecut în calendare în 1988, de către Patriarhia Ecumenică. Arvo Pärt a compus această piesă după întâlnirea cu Arhimandritul Sofronie, ucenicul cuviosului Siluan...trecut şi el la Domnul. Bach cu toată opera lui nu te convinge mai abitir de Existenţa lui Dumnezeu, cum reuşeşte să o facă această scurtă compoziţie.
Iertată-mi fie, neputinţa de a găsi cuvinte mai potrivite!
*Fotografie de Roberto Masotti.
Imaginea asta mă bine-dispune, căci reușește să camufleze mizeria și decrepitudinea blocurilor de pe bd.Magheru cu aceeași ușurătate cu care unii pot deveni sau se pot retrage din funcții publice, să dea lecții de morală, când aceasta e doar retorică verbală, pentru că e imaginea -- după mine -- a viitorului nostru european. În care ne vom rupe dinții! Cu sau fără gumă de rumegat! 
. Miza e enormă, speranţele şi mai mari. Căci "plăcile tectonice" ale societăţii moldoveneşti au prins a se mişca încetul cu încetul, şi tot ce se credea până mai ieri statornicit, se duce la vale, se modifică, iar ceea ce încă nu se ştie, se va afla din plin în scurtă vreme. Acum la încheierea a două decenii de la pretinsa "independenţa" a Moldovei, ca stat suveran, încercăm să ne dăm seama ce a însemnat această autodeterminare, care au fost dimensiunile, cadrul conceptual ce a definit-o, şi cum s-a simţit omul în structura statală denumită RM. Bilanţul nu este deloc încurajator. O clică banditesc-financiară domină aproape întregul spectru al vieţii publice, care are la dispoziţie structurile care definesc existenţa unui stat, fără a reuşi însă, altfel decât la nivel propagandistico-demagogic să asigure, buna funcţionare a acestuia. Eu nu prea cred în existenţa sistemului pluripartinic, pentru că, în esenţă, mai multe mafii se aliniază la start pentru o cursă a cărei finalitate este, desigur, supremaţia la pârghiile decizionale, care înseamnă Puterea. Iar Puterea, cel puţin în cazul celui mai sărac stat al Europei înseamnă: pauperizarea majorităţii în favoarea celor care decid, controlează şi guvernează; sfidarea propriilor cetăţeni, prin inexistenţa unei protecţii sociale ferme; intimidarea oricărei insurgenţe; menţinerea unui regim poliţienesc, prin limitarea posibilităţilor de mişcare a cetăţenilor; limitarea accesului la o informare largă asupra proceselor de interes public; descurajarea oricăror iniţiative private şi neasigurarea unui viitor pentru tineretul cu studii superioare; controlul coercitiv şi permanent asupra canalelor mass-media independente; justiţie părtinitoare, aservită intereselor grupurilor de interese; deşănţare a aparatului birocratic; descurajarea accesului la cultură şi artă, printr-o direcţionare a interesului către valori îndoielnice, vulgare şi redundante; corupţie generalizată, devenită endemică...ăsta e "buchetul de fructe" amare pe care le-a cultivat Puterea în anii suveranităţii post-comuniste. Se justifică, oare, această "variantă" de autodeterminare fantomatică?
Expoziţia de la centrul expoziţional Constantin Brâncuşi conţine piese adunate din diverse colecţii, pentru a arăta un parcurs complex, întins de-a lungul a aproape 7 decenii. Creaţia lui Sainciuc nu poate fi separată de destinul său, ci trebuie privită contextualizat, urmărită etapă cu etapă. Aspectul oarecum "artizanal" al creaţiei sale este materializat în preocuparea lui pentru mască. Obrăzar, muţună, mascaroană, tot atâtea vocabule pentru a desemna "ambalajul" pentru chipurile celor pe care Sainciuc i-a portretizat de-a lungul anilor. Iar devotamentul artistului a "prestat" în egală măsură pentru toţi, şi nu au fost puţini! Lecţia pe care am învăţat-o de la Gleb Sainciuc, fără să mi-o fi predat în mod direct, asta a fost: poţi fi artist autentic şi fără să-ţi revendici abulic şi ostentativ acest statut. Eşti cum trăieşti...Tânăra generaţie încă mai are de la cine să înveţe acest postulat. Precum şi modestia, buna-cuviinţă, abnegaţia. Sunt esenţiale pentru un artist, într-o eră a ispitelor. Modelele ÎNCĂ printre noi.
Asta e tot o casă cândva locuită de pemi, dar din Gărîna. Perdeluțele ei reprezintă un țăran cărând flori cu roaba. De-ale gospodăriei tradiționale treburi... 
Grupul Trigon are 17 ani de la înființare, iar neobositul Anatol Ștefaneț nu dă semne de oboseală, nici de lipsă sau măcar diminuare a inspirației. Mereu suprinde, încântă, experimentează, perseverează. Având alături niște muzicieni tineri contagios de talentați (Dorel Burlacu, Gari Tverdohleb, Sandu Arcuș) nici nu are voie să se lase din goana sa de ”locomotivă muzicală”. Trebuie să funcționeze ca model și lider. Când e pe scenă -- vioara se încinge, arcușul cedează...Muzicianul Arcuș actează însă cu firescul unui ferestrău nemilos. Multele instrumente pe care le mânuiește cu o virtuozitate aproape barocă devin fiare îmblânzite, călețușe ce se gudură pe la picioare. Despre foarte puțini muzicieni te poți exprima în acești termeni comparativi, și e meritul ”vulpoiului” de Ștefaneț să fi adus în scenă un așa emul. Quartetul Trigon renaște de la an la an, deși vârsta e majoratului!
Chitaristul John Abercrombie provine din mediul rock-erilor, tocmai de aceea recitalul lui a atins cotele maxime de audiență. Poiana Lupului adunase mii și mii de oameni, care l-a ascultat pe colosalul interpret, secondat de tobe de nu mai puțin celebrul Joey Baron, despre care am 
Joey Baron nu se dezminte, și-a inventat propria ”alchimie” și ”energetică” cu care strunește tobele!
Trompetistul norvegian 
”
O enormă dezamăgire: saxofonistul austriac Ulrich Drechsler; așteptam cu înfrigurare și bucurie recitalul său, după ce în septembrie 2008 am avut ocazia să-l audiez la Chișinău pe Drechsler în formula de trio. Interpretase atunci un jazz energetic-molipsitor, alert, viguros, responsabil și larg. Acum venise cu alți muzicieni, inclusiv cu un ”freaka da' discuri", punând publicul pe dansuri, oferindu-le un cocktail mixat dintr-un soi de bossa nova și groove. Ambele diluate și pervertite. Ce mai, direcția asta coruptă a jazz-ului îmi displace profund. Stan Getz a fost singurul muziacian care putea să se aventureze în acest hățiș de liane latino, și nu se împotmolea în căldura lor amăgitoare...Drechler, neamțul, nu a fost deloc credibil în această atmosferă languroasă și lubrică. 
am găsit acolo încă zăpezi ascunse, zăpadă sfioasă și murdară. Am sesizat în configurația ei bucuria descoperirii unor arhitecturi ce aveam să le vedem în zilele drumețiilor noastre. Oglinda lacului ”developa” deja ceea ce urma să vedem și să fotografiem în mirificul și inegalabilul petec de relief aflat între Moieciul Bucegilor și Peștera Craiului. Cine a pășit prin acele locuri intuiește măcar ce vreau să spun. Or, slovele pălesc pe lângă ceea ce cu ochii vezi; contempli și rămâi taciturn...
Dar până acolo, drumul ne-a dus prin 
Se intenționează o reaprindere a slujirii liturgice prin două altare, dar mai e mult până departe. Căci piatra se macină, iar oamenii nu reușesc să fie la fel de rapizi și eficienți, precum sunt aceste fenomene greu de controlat. În general, fostele așezăminte rupestre pun mari probleme de conservare și restaurare. Aici întregul sit va fi acoperit cu un soi de căciulă protectoare, care să'l pună la adăpost de intemperii, dar și de efectele distrugerilor sau scrijelirilor lăsate de înaintași. Va sluji această constrcție și ca un fel de amfiteatru pentru slujbe și procesiuni.
Arhitectura vernaculară e deja puțină, dar relevantă pentru a putea spori înțelegerea gustului locului pentru forme, culori și armonie. Nimic deosebit, și totuși cât bun-gust, proporții și forme ce se pied treptat în mijlocul vegetației, cum se vede fără tăgadă în secvența ce o am surpins...Trebuie să fii etnograful Paul Petrescu, care a bătut cu pasul întinsul întregii Românii, ca să poți aduna cuvintele cele drepte, pentru a da măsura frumuseților perindate aievea, în fața ochilor.
Deci, nimic ostentativ, definitiv, strident. Nimic prea mult și greoi. Ș'atunci, mă întreb, și o voi face ori de câte ori îmi va permite răgazul minții: de unde atâta neobrăzare și îndrăzneală în cei care vin cu stupizenia lor pretins urbană, bucureșteană pasămite, și trag în betoane arătări kitsch-oase și adăposturi anti-atomice, cu care urâțesc peisajul de pe crestele Peșterii? Cât se va mai rușina omul locului de câte vede? Sau nu mai vede?
Căci până și bisericile de aici devin catedrale, nu discrete locașe de închinăciune. Stăteam aproape mut și mă întrebam, la ce folosește unui cătun precum Măgura este, cu câteva (poate) zeci de case o astfel de biserică? De așa dimensiuni, ziceam. Și ce casă parohială, se pare, ”dospește” în stânga ei...Un complex religios într'o văgăună uitată de lume, de la poalele Craiului. Sunt multe de spus. Dar tăcerea poate fi mai semnificativă, căci vorbele nu schimbă aproape nimic, doar rănesc sau alină. Aici mâna omului se vrea mai vânjoasă decât cea a lui Dumnezeu, iar mintea celui care o poartă uită năpraznic de Turnul Babel!
Dar sunt și oameni care înțeleg, și se supun. Casa dintre mesteceni, i'am spus noi, căci e un loc cu mulți mesteceni. Întreaga arie a înstinsului sat este semănată cu acești copaci. Cei care au pus casa între acești arbori, a dorit ca gestul lor să fie un omagiu lui Cehov sau Tarkovsky? Sau poate lui Polansky? Sau aceștia au înțeles pur și clar că arhitectura adevărată, cea vie și autentică e cea care respectă ”regulile jocului” -- respectă și omagiază locul în care se așează. Reverența e cea mai de preț atitudine. Ca și drumețul care nu lasă în urma sa urme, amprente prea apăsate si vădite.