Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

22 septembre 2008 1 22 /09 /septembre /2008 15:38
şi fragilă este această faţadă purtând anul edificării: 1953! Poate anul începutului sfârşitului URSS? Este un document al acelei epoci de care nu-i mai pasă nimănui...Nu este, fireşte, o prioritate. Dar fragilitatea asta trebuie conservată. Cine va înţelege vreodată că şi edificiile acestea trebuie restaurate? Că ele sunt documente ale vremurilor de atunci, bune sau rele - n'are nicio importanţă, dau mărturie despre stilistica arhitecturală a stalinismului târziu, chiar dacă e vorba de o casă de locuit oarecare de pe artera principală a oraşului. Multe faţade de pe Bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt din Chişinău necesită acum intervenţii neîntârziate, căci întreaga stradă este o rezervaţie arhitecturală - unde vedem practic istoria arhitecturii din această urbe, cum s-a dezvoltat ea de-a lungul a aproape două secole. 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 septembre 2008 7 21 /09 /septembre /2008 15:53

Două tinere adolescente, Diana şi Maureen, se află în faţa unui maniac care intră peste ele în WC fetelor, după ce secerase prin şcoală zeci şi zeci de alţi colegi...Indreaptă arma spre ele, şi le propune să hotărască cine dintre ele vrea să moară!

Momentul deciziei - de maximă tensiune - deschide bucla unei imaginaţii celei care îşi construieşte în câteva clipe viaţa viitoare, devenind Diana McFee (Uma Turman), profesoară de istoria artei...Asta e ceea ce vede spectatorul de-a lungul intregului film, fara sa-si dea seama ca de fapt Diana moare în acel carnagiu din debutul acestuia...O vedem pe Diana Mc Fee căsătorită cu un profesor universitar bine cotat, are o fetiţă care merge la o şcoală catolică, ţine cursuri de istoria artei, o vedem insistând pe opera lui Paul Gauguin. Fiind martori la această lume colorată, fericită, împlinită, nu ne dăm seama decât aproape de sfârşit că este de fapt o lume închipită, ideală. După incidentul din toaletă, ni se lasă impresia că de fapt Maureen a fost victima groaznicului măcel, că Diana şi-a continuat viata, chiar dacă cu îndoieli multe legate de trecut...Suspansul ţine îndelung. Dar încep a se semăna tot soiul de amănunte care ne tulbură lectura rectilinie, naraţiunea directă. Ne dăm seama că soţul Dianei este acelaşi ("atunci" şi "acum") cu acel domn chipeş şi şarmant, prezentat în faţa întregii universităţi, Paul McFee (Brett Cullen). La această prezentare McFee sugerează cât de important în viaţă este să devii, acum, ceea ce ţi-ai dori să realizezi în viitor. Alocuţiunea o pasionează, şi află că "o cheie pentru asta poate fi imaginaţia, care necesită din partea noastră râvnă şi voinţă, prin ele putem influenţa viitorul nostru. Viitorul poate fi imaginat chiar în faţa ochilor. Iar acesta trebuie să fie frumos. Constiinţa este glasul lui Dumnezeu, iar natura - inima omului". Gradina casei de unde alege florile Diana, cu care se duce la comemorarea celor 15 ani de la groaznicul accident este ireal de frumoasă, este imaginea Raiului! Este chiar Edenul aratat, vizualizat. Cand este intrebata de o tânără responsabilă de îndrumarea oamenilor prezenţi la comemorare, dacă este o supravieţuitoare a acelui eveniment, ea răspunde, sec, "NU". Răspunde din lumea de dicolo! 
Nu vreau să intru în hăţişul de detalii, dialoguri, sugestii, ce mă interesează în acest film mai presus decât orice ideea lui de bază, dar care nu transpare imediat: ideea jertfirii de sine pentru celălălt, sacrificiul în favoarea aproapelui...Trebuie să recunoaştem cu onestitate că o astfel de idee este contrară întregului mers al societăţii contemporane, care, din contră, stimulează concurenţa, egoismul, individualismul, hedonismul etc. Sugestivă mi se pare insistenţa pe opera lui Gauguin, care şi-a abandonat şi el confortul şi bunastarea dintr-o metropolă, pentru a se deda libertăţii creatoare totale, în îndepărtata Tahiti... Jertfa de sine îţi oferă libertatea (şi şansa) apropierii de Dumnezeu.  
În clipele puţine dinaintea morţii sale violente Diana are în faţa ochilor imaginea vieţii sale ulterioare, şi-o "construieşte" singura, fulgerător, dar renunţă la ea, la fel de subit, caci daca nu se jetfea ea, prietena ei Maureen avea să moara de mâna ucigaşă! Toate câte i s-au întâmplat anterior pregătesc acest pas final al său, decizia sa supremă, mântuitoare i-aş spune. Camera înregistrează acest moment pe îndelete, în ralenti, parcă pentru a arăta că şi clipa poate fi infinită, cu forţe rezumative! Un cuvant aparte se cuvine a aduce operatorului Pavel Edelman, care a filmat cu o acurateţe incredibilă, memorabilă, frumuseţea detaliilor şi a planurilor este demnă de meticulozitatea picturilor "micilor olandezi"...Filmul merită văzut fie şi pentru excelenţa imaginii!

În general, filmul a fost receptat negativ de critica de specialitate, iar lucrurl ăsta mă bucură mai degrabă decât să-mi ridice semne de mirare, sau să mă facă sa ma indoiesc de premizele filmului, căci box-office-ul este una iar arta e mereu în altă parte. Chiar dacă nu avem, în acest caz, de-a face cu o capodoperă, suntem cu siguranţă în faţa unui film necesar, care spune nişte lucruri profunde, serioase, eshatologice...Şi mi se pare simptomatic faptul că filmul este regizat de un artist din Est, născut la Kiev, în 1963. Poate că doar spaţiile noastre culturale îşi mai pun probleme ce ţin de transcendenţă, de ordinea interioară a lucrurilor? Sau doar ne amăgim?

Filmul: The Life Before Her Eyes - regizor Vadim Perelman, SUA, 2007.  Release Date: 15 August 2008.   

NB: Material in lucru ! 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 septembre 2008 1 08 /09 /septembre /2008 13:52

In ultimile zile am avut parte de doua interviuri foarte interesante, unul cu istoricul de arta Dana Altman (prezentat la o televiziune din Cluj), iar altul, cu istoricul Igor Casu, in publicatia Timpul. Le recomand cu caldura, veti avea parte de parerilor si judecatile unor profesionisti!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 septembre 2008 1 01 /09 /septembre /2008 10:38

Iată un film recent care poate tulbura, irita, enerva, infuria, sminti, descuraja! Misterious Skin (2004), a regizorului american Gregg Araki, este o operă filmică provocatoare în toate privinţele. A trezit numeroase discuţii, cenzurări, interdicţii. În multe locuri a fost interzis, răstălmăcit, înjurat. Dar lectura lui - miza lui majoră  - a fost tendenţios şi oneros interpretată. Este un film despre unul din păcatele capitale: pedofilia. Iar acest lucru este peste tot, şi de mai toţi pus la stâlpul infamiei. Însă filmul nu este doar despre asta, sau, mai exact, nu despre asta! După mine, este un film despre lucrarea memoriei, despre anamneză. Despre festele pe care le poate juca aceasta. Forma în care se vorbeşte despre acest lucru este - helas! - "mistică". Voi încerca un rapid sinopsis. 
Doi băieţei de 8 ani (acţiunea se petrece în 1981), Neil (McCormick) şi Brian (Lackey), sunt aduşi de părinţii lor în echipa de baseball dintr-un orăşel din Kansas, şi lăsaţi pe mâna unui antrenor chipeş şi macho. Acesta din urmă abuzează de ambii copii, profitând de inocenţa şi credulitatea amândurora. Le spulberă copilăria şi curăţenia sufletească şi trupească. Neil devine gay, androfil, iar Brian rămâne cu un gol de memorie, fapt care-l determină ani de-a rândul să trăiască cu sentimentul unei căderi în timp, asociată de la un moment dat cu sentimentul unei răpiri de către extratereştri...o capcană. Ambii trăiesc în lumi paralele, anesteziaţi de realităţi secunde, ascunse. Astfel trece un deceniu întreg, băieţii ajung la majorat. Neil cedează sistematic şi fără crâcnire unor pedofili patentaţi, libidinoşi, face bani murdari din asta, în timp de Brian, ca în transă, se lasă vrăjit de vise nebuloase, sufocante - pe care le notează într-un jurnal masiv, cu extratereşti previzibili pe copertă. Când Brian ajunge să facă legatura dintre ei - după lungi investigaţii -, că are un trecut comun cu al lui Neil, acesta tocmai evadase din oraşul copilăriei la New York, pentru a se prostitua în neştire. Se stabileşte la prietena sa, Wendy, care ştie despre toate nenorocirile prin care i-a fost dat să treacă în copilărie. Ştia de homosexualitatea lui, şi încerca din toate puterile să-l protejeze de posibilele nenoriciri care i se pot întâmpla în acestă lume complexă...Brian dă de urma lui Neil, şi aceştia se întâlnesc de Crăciun, când Neil revine în casa părintească - ambii se duc în casa corupătorului de minori! Acolo se petrece dezvăluirea cea mare, rememorarea, umplerea golurilor de memorie. Neil are nevoie să se lecuiască de obsesia unei iubiri false, pe care antrenorul i-a pervertit-o de mic, crezând că asta este cea adevărată, în timp ce Brian face efortul să înţeleagă ce anume l-a făcut în toţi aceşti ani să fie un ipohondru, să poarte ochelari, să facă pipi în pat, să nu aibă nicio atracţie. Doi adolescenţi se luptă cu demonii sociali, cu anomaliile lumii în care trăiesc, cu trecutul lor dezabuzat, mutilat - decoperă relaţia lor autentică, empatică. Ăsta este scriptul de final al filmului: "So I just stayed silent and trying to telepathically communicate...
                how sorry I was about what had happened.
                And I thought of all the grief and sadness...
                and fucked up suffering in the world...
                and it made me want to escape.
                I wished with all my heart that we could just...
                Ieave this world behind.
                Rise like two angels in the night and magically...
                disappear."
Acum mă întreb ce anume a determinat furia persoanelor de decizie împotriva acestei opere necruţător de sincere, autentice, percutante. La un prim nivel de receptare lumea nu vede decât nuditatea sexuală, perversiunea, pederastia, homosexualitatea, scârboşenia crasă a unei lumi fără scupule, limbajul frust. Ar fi prea simplu să fie doar atât. Însuşi titlul sugerează o receptare mai difuză şi mai nuanţată a mesajului. Există lucruri care deşi nu se văd, există. Ele trebuie aflate. Unul dintre ele, şi cu o greutate greu de evaluat, este memoria umană. In adâncurile sale omul este singur şi nefericit; este atât de minunat când cineva ajunge să se înţeleagă prin altul, să se regăsească în hăul uitării de sine. Şi este ideal dacă această regăsire nu este determinată de un trecut traumatizant, frustrant, dureros, tenebros! Nu întotdeauna este posibil însă. De ce să nu se vorbească despre astfel de lucruri, care sunt, evident, extrem de neplăcute? Dar ele există, sunt aşa cum sunt. 

În România acest film nu a rulat pe marile ecrane, dar este disponibil pe DVD, şi poartă titlul "Misterele tinereţii".   

          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
30 août 2008 6 30 /08 /août /2008 22:57
Personal gasesc ca este nepotrivit sa faci monumente sinucigasilor. Chiar daca acestia sunt considerati eroi ai natiunii. Sau tocmai de aceea. Am intalnit un astfel de monument la Ruse (Rousse), pe un bulevard aproape de centrul frumosului oras de pe malul Dunarii. Sincer sa fiu, trecand pe langa aceasta statuie, m-am intrebat, de ce sa tina acest personaj pistolul ridicat in sus...Un gand mi-a dat ghes: sa fie, oare, un sinucigas? Prea nefiresc era gestul. L-am fotografiat, iar linistea mea a fost tulburata, caci vedeam anii de nastere a celui sculptat: 1850-1872. Acesta a fost Angel Kanchev, revolutionar bulgar, sinucis spre a nu cadea prizonier in mainile armatei turce. Si mai mare mi-a fost mirarea ca la locul suicidului figureaza alt an de nastere decat pe soclul monumentului (a se vedea pentru confirmare imaginea de Wikipedia). Astfel de "ciudatenii" (ca sa fiu eufemistic) te fac sa te indoiesti foarte serios asupra seriozitatii actului "canonizarii" printre laici a eroilor, asupra felului in care se scrie istoria, precum si asupra "personajelor" care fac obiectul de studiu al acesteia...Unde mai pui ca si Universitatea din aceasta urbe poarta numele bravului revolutionar, atunci chiar ca hotarul intre mistificare, eroism, inadecvare si confuzie devine foarte fluid si aproximativ. Sau eu nu mai inteleg nimic?
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
27 août 2008 3 27 /08 /août /2008 06:54

Albania (Shqiperia) este un tărâm care mă fascinează de multă vreme, mai exact de când am descoperit minunata literatură a lui Ismail Kadare, precum şi cea a lui Lasgush Poradeci (acesta este marele geniu al albanezilor, şi primul traducător al lui Eminescu!), de aceea ajungând la Ulcinj, antepenultima localitate înainte de graniţa Albaniei, eram curios să văd albanezi în carne şi oase...Curioziatea mi-a fost răsplătită din plin: am nimerit la o nuntă albaneză. Şi ce poate fi mai spectaculos şi mai plin de culoare decât o nuntă în plină vară, aproape de Adriatica?Poarta era deschisă larg, drapelul Albaniei flutura în vântul puţin al miezului de zi, iar dansul era in toi. Fetele mari purtau batiste albe, brodate, iar băieţii - unele roşii, transparente...

Asta era mireasa - îngândurată şi superbă! Cu o vestimentaţie tradiţională, probabil lucrată manual.
Iar asta e mâna mirelui care, lăsând mireasa în mijlocul dansului, a dat o fugă la maşină pentru a lua acest pistol, descărcând în aer întreaga magazie - spre satisfacţia întregii asistenţe! Cred că la ei nu poţi fi numit bărbat dacă nu tragi curajos cu o armă...cel puţin la nunţi.
"Darul de nuntă" e şi el delicat şi costisitor.
In toiul dansului vezi întregul alai de nuntaşi, îmbrăcaţi de tot felul, dar cu gust, discret, cu grijă, n-am văzut pe nimeni înţolit sau fardat strident, sfidător, fitzos sau provocator - cum mai poţi vedea pre la noi...
Şi pentru că am aflat ca oraşul Ulcinj are un primar albanez, am bănuit ca acesta era omul, căci toata lumea îl trata cu respect şi atentie, ca pe o autoritate; acum se retrăgea din "scenă", pentru a pleca cu o maşină de protocol.
Nuntaşa care poza cel mai mult. Ostentativ. Ochiului de veghe nu putea scăpa acest lucru:))

M-am bucurat nespus că înainte să ajung pe plajă de la Ulcinj, şi să văd cu de-a amănuntul oraşul vechi, medieval (reconstruit oarecum butaforic), am asistat la această dezlănţuire de bucurie, culoare şi energie tinerească. Muntenii ştiu să transmită oricui aceste stări şi lucruri.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
25 août 2008 1 25 /08 /août /2008 18:29

Dupa un deceniu Dan Perjovschi a fost iarasi la Chisinau. Nici capitala RM nu a mai fost la fel, dar nici Perjo nu e acelasi.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
22 août 2008 5 22 /08 /août /2008 05:49
In Muntenegru exista un oras foarte vechi, atestat in secolul al IX, si ridicat pe vremea lui Constantin Porphyrogenetul (secX). Se numeste Stari Bari, Barul Vechi, caci cel nou este un tipic oras socialist, cu iesire la Adriatica, dar nu mai putin posac si neatragator. Acum, cel stravechi, este muzeu (intrarea este 1 euro!), cu ziduri de incinta impresionante, cu numeroase ruine de biserici, case si bai; pietre, pietre, pietre, de nu mai stii ce e butaforie, si ce vestigiu de vechi zidiri...Ce este la poalele acestui fost oras impresioneaza poate si mai mult, casele de final de secol XIX-inceput de XX, cafenelele colorate, terasele cochete si simple, dar primitoare, piata cu legume si multiple obiecte facute de cei din zona (cergi, incaltari de piele, multiple tinichele, vase de metal...). Am luat si noi de acolo niste sandale romane.
Asa arata fatadele caselor din preajma zidurilor de incinta a vechii cetati care au, toate, la parter cafenele, restaurante, crame.


Huliganii din localitate tocmai isi scriau numele pe niste ziduri parasite, iar ce mi-a atras atentia era ca unul din ei tocmai ortografia numele "Karanfil" - raspandit si in Basarabia!
Cam asa arata ruinele din vechea cetate, e ceea ce poate fi vazut si analizat intramuros. Cred ca majoritatea constructiilor care pot fi admirate acolo au fost recuperate prin metoda anastilozei. Cam peste tot in spatiul sarbesc adaogirile pastreaza "martori", linia de confluenta este foarte vizibila, tocmai pentru a nu se crea confuzie.
Si la Stari Bar se observa numeroase vestigii turcesti, mai ales geamii si cismele...Cuceririle otomane au ajuns si la Adriatica!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
20 août 2008 3 20 /08 /août /2008 22:05

Mare mi-a fost mirarea sa aflu in inima orasului Podgorita, capitala muntosului Muntenegru, monumentul bardului rus Vladimir Visotsky, dezvelit in toamna lui 2004. Se pare ca actorul, poetul si cantaretul, care a marcat viata a multe milioane de melomani si admiratori, a vizitat de doua ori acest oras, pe atunci - Titograd, anume in 1974, si in 1975. La 3 decenii de la fillmarile unei coproductii iugoslavo-sovietice a aparut acest monument pe malul raului Moraca. Tot in acel oras mai exista si un monument al lui A.S.Puskin, pe una din arterele principale.


"...O singura nastere nu ma incape -
secunda, cred, mi-ar fi de-ajuns...
Pacat ca Muntenegru nu e 
Cea de-a doua patrie, din vis
!"

Acest vers, talcuit foarte aproximativ de mine, este gravat in rusa si muntenegreana pe arcul ce incadreaza monumentul. Un astfel de stih ar face face oricarei natiuni, iar Muntenegru care si-a domandit de curand independenta a facut din cel ca l-a scris prilej de imensa mandrie... 


foto: Vladimir Bulat
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 août 2008 2 19 /08 /août /2008 19:07

In drum spre manastirea Ravanica, pe soseaua Zajecar-Paracin, de unde se intra in autostrada Belgrad-Nis, am descoperit acest straniu cimitir ortodox, anume in localitatea sateasca Bosnjane. Din sosea se deschidea in fata ochilor aceasta priveliste, cu cripte multe, cu forme variate, de dimensiuni care nu se repetau. Am luat-o la picior spre ele. Inauntru (si nu era prea simplu sa privesti intr-acolo, caci toate ferestrele si geamurile de la usi erau acoperite de perdelute) am zarit mese si scaune, flori vii sau de plastic, si fotografii ale celor repausati. Exemplu unic de cimitir, echivalentul caruia nu l'am mai intalnit nicaieri in Serbia - cel putin in locurile in care am ajuns.



Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article