Cu mai multe delicii și recitaluri minunate, Gărâna Jazz Festival a ajuns la a XIV-a ediție, și a beneficiat în acest an de o susținere financiară din partea Ministerului Culturii și Patrimoniului Cultural. Acest suport poate avea două efecte: fie festivalul va avea viață lungă dar plină de hopuri, ca și până acum, fie -- dispare, cum se spulberă numeroase inițiative demne de toată lauda. Dar vom trăi, și vom fi martori!

 Publicul, ca și în anul trecut, s-a adunat numeros, disciplinat, capabil să înfrunte orice mofturi meteorologice, alături de muzicieni, dar au dat semne de  nemulțumire, în acest an, de proasta gestionare de către organizatori a factorului context și spațiu de interacțiune...noroaiele au fost mai supărătoare ca niciodată.    

Sâmbătă și duminică a plouat aproape continuu...Adevăratul și devotatul public nu a abdicat, a rezistat stoic în ploaie, frig, noroi și umezeală excesivă -- de dragul muzicii! Cum a fost aceasta, cine și cum au actat -- în episodul următor.

Luna a fost prezentă pe firmament doar...două zile. Apoi, cerul s-a închis, s-a înegrit și înghițit-o pentru multă vreme. Mersul ei a continuat în spatele cortinei de apă, nevăzută, discretă până la invizibil. Meteorologia muzicii a pus stăpânire preste toate.

Muzica a domnit cu ale sale, cele ale înalturilor  -- pre legea celor de nimeni știute.

Peste două zile începe Festivalul de Jazz de la Gărâna, ajuns la a XIV-a ediție (o întreagă epocă culturală!). Amfitrionul și însuflețitorul acestui eveniment, Marius Giura mi-a cerut o scurtă contribuție pentru caietul-program al manifestării. În avanpremiră public eseul meu pe pagina personală.

Revin pe larg după întoarcerea de la Gărâna! 

                                 Orizontul atins: ECM

Mă tot străduiesc să îmi amintesc cînd a început aventura mea sipirituală cu muzica de la ECM, iar memoria îmi tot joacă feste. Nu conlucrează, şi basta! Dar îmi amintesc bine locul în care procuram nişte nenorocite de cópii făcute pe casete, după minunatele albume pe care aveam să le descopăr peste ani, cu timpul. Era în culoarul blocului din preajma bisericii Creţulescu, unde un tip tînăr deținea o tarabă, pe care avea o miriadă de minunăţii discografice, pentru care merita să te lingi pe bot, sau pe degete, doar că toate titlurile erau piratate. Aşa erau vremurile, cererea era mare, iar posibilităţile mici. Cine cumpăra la vremea aceea lucruri la prima mână? Nu puteau cumpăra originalele, ca pe vremuri, blugii de cea mai bună calitate.

Cred că Egberto Gismonti era muzicianul care m-a atras dintru început, şi asta pentru că unul din colegii mei de facultate cînta la chitară, şi avea ceva casete cu acest instrumentist latino-american. Am luat de la „piratul” amintit (și îndrăgit, apoi) o copie după Sol do meio dia (1978). S-a pomenit a fi unul din cele mai fabuloase proiecte ale primului deceniu de activitate a lui Edition for Contemporary Music Records (ECM).

Trebuie să fiu drept cu acei oameni care piratau în răstimpul primului deceniu al liberalismului efemer românesc, căci aveau o atitudine „profesionistă” faţă de treaba pe care o făceau: 1) copiau coperţile originale, uneori chiar color, şi 2) reproduceau întocmai componenţa şi şirul pieselor conţinute de fiecare album, 3) plus de asta, știau o mulțime de lucruri despre muzicieni, într-o vreme în care încă nu exista internet la noi... Cerinţe minime, dar esenţiale, care m-au ajutat, ulterior, să identific cutare sau cutare tutlu sau nume de artist, dimpreună cu minima biografie.

Anii au trecut, şi iată-mă cu primul CD original de la ECM în mîini, primit cadou, iar asta ca răspuns la cele două casete, tot originale, oferite de mine (ambele erau cu Jan Garbarek, despre care pînă să aflu de cartea lui Michael Tucker Deep song, The University of Hull Press, 1998 – thanks Paul & Iulia! – , îl credeam „ceh”, după sonoritatea numelui). Astfel a început apropierea mea treptată de estetica ECM, de fenomenul muzical şi climatul care au schimbat faţa muzicii secolului XX.

Cam în aceeaşi perioadă l-am cunoscut pe neobositul şi extrem de inventivul compozitor şi muzician Mihail Alperin, într-un concert solo la Filarmonica din Chişinău. I-am luat un interviu atunci, şi aflasem că este născut undeva în nordul Moldovei. Era deja celebru, dar nu uitase de locurile natale; revine mereu pentru a participa la diverse concerte şi festivaluri. Mai apoi, l-am întîlnit pe Alexandru Bălănescu, după ce am făcut un incitant dialog cu el, prin e-mail, pentru o revistă de profil muzical, acum defunctă, ART & Roll. Trebuie să spun că pe paginile acestei reviste am avut ocazia să scriu la discreţie despre ultimele apariţii ECM, care erau deja de găsit pe piaţa bucureşteană, datorită reprezentantului oficial al faimoasei case de discuri, Andante music. Eram prezent cu cronici „impresioniste” despre albume semnate de John Surman, Valentin Silvestrov, Eberhard Weber, dar şi cu interviuri făcute cu Alexandru Bălănescu, Paul Giger, Marius Ungureanu, Misha Alperin. Timp de mai bine de un an a continuat aventura. Eram neobosit. Mă afundam în înţelegerea a ceea ce a construit și promovat stoicul Manfred Eicher, începînd cu anul 1969, acest personaj contradictoriu şi prolific, care întreaga sa viaţă a dedicat-o sintezei dintre muzică nouă şi cea clasică şi promovării acesteia, deopotrivă cu un anume tip de imagine și estetică a coperţilor, dimpreună cu gustul pentru film, design şi alăturările paradoxale dintre aceestea.

În ultimii ani am asistat la cîteva ediții ale Festivalului de Jazz de la Gărâna. În 2003 a fost cea din urmă ediție a acestuia în curtea hanului La Răscruce.  Pentru că apoi, n-a mai fost loc de mulțimea expandată de prin țară și de aiurea, care dădea buzna la Gărâna, și Festivalul s-a mutat în Poiana Lupului. Anume aici au apărut pe scenă ”greii” jazzului contemporan: Jan Garbarek, Lars Danielsson, Charles Lloyd Duo & Jason Moran, Nik Bartsch Ronin, Trigon, Jean-Luc Ponty, Nguyen Le, Nils Petter Molvaer, Johnny Răducanu, Leszek Mozdzer, Anca Parghel, Helge Lien Trio, John Abercrombie, Terje Rypdal ș.a.

Cert este că jazzul contemporan – în formele sale cele mai polimorfe – este prezent an de an în acel loc mirific, unic și atât de special din Banat, în inima Munților Semenicului. În acest an vom avea parte de o cavalcadă de concerte ”tari”, cum cu greu se pot imagina și la cele mai titrate festivaluri de profil din lume...

Cred, mai presus de altele, că supriza cea mai copleșitoare a acestei ediții va fi provocată de vocea sublimă și adîncă a cîntăreței de origine albaneză, Elina Duni, acompaniată de trei minunați muzicieni elvețieni, în frunte cu subtilul pianist Colin Vallon (care se produc și în formula de trio).  Acest quartet nu încetează, de ani buni, să încînte mapamondul cu felul mirobolant în care ”mixează” tradiția vocală țărănească, arhaică, din regiunile Balcanilor și Pindului (psalmodia din Albania, Grecia, Bulgaria, Macedonia etc.) cu ritmica jazzului contemporan.

Vom fi părtași la incredibila energie degajată de trio-ul condus de hiper-rafinatul și deopotrivă zbuciumatul pianist Marcin Wasilewski; muzicieni ce vin dintr-o țară prin excelență a jazzului, Polonia,  care ”rafinează” improvizatori uriași, ce se trag în bună măsură din arhitectura și morfologia muzicii clasice. Asta îi îndrituiește să se miște dezinvolt într-un areal muzical și sonor vast, practic inepuizabil. Wasilewski nu ascunde niciodată simpatia și fascinația sa pentru inegalabilul Keith Jarrett, pe urmele căruia calcă cu evlavie, inspirație și maxim profesionalism...

În una dintre seri papilele auditive vor gusta din muzica ”abisală” și ”ancestrală” deopotrivă, a nordicilor Trygve Seim (saxofoane) și Frode Haltli (acordeon), care conlucrează de mai bine de un deceniu, în diverse proiecte discografice și concertistice, iar de curând au scos un album în formulă ”minimală”, duo, Yeraz (2008), la celebrissima ECM. Produc o polifonie sofisticată, condimentată, care dă măsura unor muzicieni deosebit de cultivați, experimentați și inventivi. E cu atît mai paradoxală această alăturare a adjectivelor de mai sus (abisal și ancestral) cu cît ambii muzicieni interpretează pe instrumente complicate, complexe, ”mecanisme” ale modernității tîrzii (instrumente prin excelență urbane).

Dintre vocile cele mai promițătoare ale Europei, cu o personalitate aparte, monumentală, se arată și cea a tânărul pianist Wolfred Brederode care, alături de ortacii săi, va oferi – sunt sigur de asta – un recital de zile mari, de neuitat. La vîrsta lui încă destul de fragedă, e autor și coautor la aproape 20 de albume, ceea ce dă nu doar măsura prolificului, ci și a prea-plinului pe care dorește să-l spună, povestească,

Ce să mai zic, în final, că în topul preferințelor mele este să-l aud pe viu pe unul din marii mînuitori ai percuției și ai tablei, Zakir Hussain? Mai vechiul său album, Making Music (1987), este pentru mine una din cele mai frumoase realizări muzicale din istoria muzicii fusion. Iată că va fi încă o întîlnire profund emoționantă, compensatorie – pentru ani lungi de așteptări și speranță!

                                                                                                                                      Iunie-iulie, 2010

Foto: © Andrin Winteler

Credit fotografic: Elina Duni.

Am mai fost în Secuime, la Lacul Sfânta Ana, în anul 1997. Evadasem din București, invitat fiind la Festivalul de Performance, organizat de neobositul ÜTŐ Gusztáv, și am stat în cort cu minunatul artist Șony Antik. Dar nu văzusem mare lucru din zonă, de-abia dacă am hălăduit puțin prin Sfântu-Gheorghe...despre care-mi amintesc prea puțin.

Acum a fost o nouă ocazie, am fost la Centrul Cultural Arcuș, să deschid expoziția personală de sculptură a lui Ioan Grecu. Expoziția s-a deschis în fostele grajduri ale Castelului Szentkereszti, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în stil baroc tardiv. Aceste foste grajduri au suferit o minunată amenajare, astfel încât acest interior a devenit un excelent ”recipient” pentru expunerile contemporane. Aflu că primul expozant basarabean a fost aici, cu mulți ani în urmă, graficianul Gheorghe Vrabie, acum, în debutul verii a expus Ioan Grecu, sculpturi de ultimă oră, și fotografii de proporții-tapet, cu lucrările sale în taberele de sculptură, la care a participat în ultimul deceniu. Cine îl cunoaște pe Ioan știe că este un tip inventiv, curios, pe deplin format ca artist și mereu suprinzător, deopotrivă. Plastica lui mică este cuceritoare, tinde spre forme stilizate, simplificate, astfel încît lectura mesajului să devină limpede, explicită, percutantă. Îmi place să revăd de fiecare dată variațiunile pe tema Capriciosa, pentru care artistul are un adevărat cult, astfel încît ”subiectul” și artistul au devenit parteneri de ”dialog” și comunică pe picior de egalitate...”indisolubila dedublare” (Nicolae Steinhardt), formula se potrivește de minune aici.

Ar mai fi multe de spus despre acest artist și pedagog (în alocuțiunea mea de la vernisaj am pus accentul pe necesitatea de a pregăti mereu cadre artistice noi, dar e foarte important ca, prin școlire, tinerele talente să nu devină victimele academismului și emulii mentorului!). Grecu e foarte conștient de cît de necesar este să împrospătăm necontenit mediul artistic, pentru doar așa vom putea vorbi despre noi problematici, direcții și chestionări ale contemporaneității. 

La Arcuș l-am cunoscut pe directorul acestui Centru de Cultură, care este domnul Kopacz Attila, un ins întreprinzător, energic, artist prin excelență. Ne-a arătat din creația lui fotografică, din perioada 198?-1989, și am rămas foarte surpinși de calitatea deosebită atît a crîmpeielor îmbălsămate, dar și de felul în care le-a transformat și prelucrat apoi...unele dintre acestea au devenit coperți de cărți. Attila lucrează intens în domeniul poligrafiei, și a scos de-a lungul anilor o sumedenie de cărți, mai ales albume de artă, fotografice și ghiduri. Prin intermediul cîtorva din aceste albume, dar și la insistențele amfitrionului am mers să vizităm două localități absolut fantastice ale fostului comitat Trei Scaune: muzeul etnografic de la Cernat, precum și orașul Târgu Secuiesc.

Cernatul de Sus (Alsócsernáton) este un sat de oameni gospodari, înstăriți și cu titluri nobiliare. Muzeul e în fundul satului, desfășurat pe cîteva hectare --  domeniu din jurul castelului  lui Damokos Gyula. Tot ce ține sau a ținut de universul țăranilor și înstăriților secui -- se găsește aici cu vărf de măsură! 

Muzeul a fost deschis în anul 1973, și de atunci a devenit un puternic centru de conservare și promovare a culturii și civilizației din acel areal.

Despre Târgu Secuiesc ce pot spune?, decît că m-a cutremurat pur și simplu prin aspectul său de burg central-european, destul de prăfuit și decrepit în bună măsură, dar nu poți să nu te întrebi cum ar fi arătat orașele României dacă ar fi avut șansa să NU fie sistematizate haotic și barbar în vremea regimului ”socialismului matur”. Acest oraș a a rămas practic neatins de buldozere și planuri modernizatoare...Imagini din centrul orașului Târgu Secuiesc se pot vedea aici. Din păcate, ora la care am ajuns noi acolo nu mai era deschis niciun muzeu, ora nefiind totuși prea înaintată. Doar că în acele locuri instituțiile muzeale au un program foarte restrîns, aproape inexistent. Cum ar fi să zăvorăști muzeele capitalei pe la 15 după amiaza? Iar duminica să fie închise de-a dreptul...Provincia are o altă ”combustie” culturală, și probabil că localnicii nu merg la muzeu!

Muzeul de istorie a Breslelor l-am văzut doar de la poartă, noroc că era largă și din grilaj metalic. Intrarea aceasta monumentală promitea multe, dar rămâne pentru altă dată.

Recomand cu căldură traseul: Vălenii de Munte - Siriu - Sita Buzăului - Întorsura Buzăului - Prejmer - Sfântu Gheorghe -Arcuș -  Cernat - Târgu Secuiesc - Zăbala, aici e un minunat muzeu etnografic Ceangăiesc. Veți descoperi peisaje, oameni, locuri și însemne culturale de maximă atractivitate și diversitate.       

Despre schitul Balamuci bîntuie o groază de bancuri şi legende...Una care le copleşeşte pe toate celelalte am găsit-o în volumul 2 al memoriilor (Gustul eternităţii (1962-1975, Braşov, 2006) reputatului arheolog Mihai Gramatopol:

"Pe la finele anilor'60 Dina Balş descoperise între Căldăruşani şi Bucureşti, la coada lacului Snagov, un schit brâncovenesc dărăpănat numit Balamuci. Bisericuţa era într-adevăr brâncovenească, dar chiliile purtau pecetea indelebilului stil ruină. La insistenţele sale, grupul s-a deplasat să sărbătorească un paşte (sic! - aşa e în text, v.b.). Se plecase de dimineaţa, din Vinerea Mare. Peisajul era straniu. Un pământ nisipos-nămolos-smârcos întreţinea o vegetaţie sălbatecă, rarefiată, un fel de sorg-mătură înalt de peste 2 m în care te puteai rătăci perfect şi puteaiu nimeri în mlaştina aglutinată ce contura apele puţin adânci ale acelui intrând terminal al Snagovului. Era un loc al misterului şi al dispariţiilor diavoleşti. Popa locului era ca şi răspopit, în tot cazul trimis acolo în surghiun de către autorităţile bisericeşti. Avea o gură bogată şi destul de liberă, o minte şi mai mobilă, mai ales dacă era gresată cu alcool, căci pe smârcurile acelea nisipoase popa sădise mai întâi de toate şi de cuvântul Domnului mai ales, care nu prea încolţea pe pământ neprielnic, o viţă foarte productivă de la a cărei poamă îi ajungea să se împărtăşească haiduceşte cam în tot restul anului.

După slujba de Vineri seara, popa a supt din sângele Domnului o cantitate apreciabilă care l-a transportat în lumea celor sfinte până după ceasul învierii de a doua zi. Noi întinseserăm masa şi am aţipit un pic, dar ne-am trezit cam pe la 1 noaptea. Popa sforăia şi se cutremura ca un hipopotam. L-am trezit să facem totuşi întârziata înviere. Şi-a pus buimac odăjdiile şi, a rămas cu mintea la ultimele lui fapte conştiente din ziua trecută, a rostit slujba de înviere în versiune prescurtată, cerându-ne apoi să ocolim de nu ştiu câte ori biserica, cu el în frunte, în pas alergător, cu lumânările aprinse, ca în cine ştie ce procesiune magico-liturgică: uitase că făcusem acelaşi lucru şi în acelaşi stil cu o seară înainte; pesemne că-şi închipuia că dormise toată Săptămâna Patimilor din pricina patimei sale. Am aterizat în cele din urmă pe pământ ferm, adică pe băncile din jurul mesei încărcate cu ce adusesem prin portbagajele celor ce aveau maşină, ori veniseră cu sacii încărcaţi, în cursa auto de Snagov. Eu sosisem cu Wolkswagen-ul verde al prietenilor Bebe şi Doina Dobrescu" (pp.121-122). 

Foto: Biserica mare a schitului Balamuci, fotografiată în aprilie 2007 -- v.b.    

Filmul «Чудо»  (Minunea, Înţepenirea Zoiei) după romanul lui Yuri Arabov este regizat de Alexandr Proşkin, după scenariul aceluiaşi Yuri Arabov, poate fi văzut on-line, cu o subtitrare în română, chiar onorabilă. Filmul lansat în 2009 este viu comentat în presa rusă, iar mai nou şi la noi, pe bloguri. Atmosfera creată în jurul acestui film tinde să se extindă, şi să fie o operă importantă, cum a fost şi Insula (OCTPOB, 2006), cu ceva vreme în urmă.

Filmul trebuie văzut, iar romanul cetit -- cu luare aminte. Pentru o analiză şi o scrutare a "laboratorului" de creaţie a celui care a scos la lumină acest "caz", am ales să transpun un interviu cu scriitorul şi scenaristul Yuri Arabov, oferit pe larg revistei TOMA, material intitulat sugestiv şi limpede: "Supravieţuitorii minunii..." 

 "Întrebare: -- Ce principii l-au mînat pe scenarist să scrie acest text, ce l-a interesat cu tot dinadinsul?  

 Yuri Arabov: -- Este un film despre necredinţa noastră, chiar dacă însuşi Dumnezeu se va arăta înaintea noastră, tot nu vom crede -- fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură Toma Necredinciosul. Toate personajele din film nu cred în cele întîmplate, nu se încred în arătarea lui Dumnezeu cel Viu. Singurul om, care ştie cu tărie că se află în faţa unei minuni -- este ateul, reprezentantul puterii şi al organelor securităţii, împuternicit în problemelor religiei. Iar misiunea lui este să vulgarizeze cele întîmplate, să îndepărteze lumea de această minune. Filmul nostru nu e despre minune, ci mai degrabă despre raportul faţă de aceasta a celor care au căzut de la El, şi s-au îndepărtat de cultură, în sensul ei foarte adînc.

-- Cum se face că eroii toţi, chiar şi cei care au văzut minunea -- refuză să o primească, trec pe alături... 

-- Cînd am scris romanul, iar apoi scenariul, şi atunci cînd Alexandr Proşkin s-a apucat să-l îmbrace în forme vizuale, am dorit să arătăm că pînă şi refuzînd cele întîmplate, fiecare dintre cei implicaţi simte că trăieşte ceva ieşit din comun...În afară de cel împuternicit cu problemele religiei. El rămîne neschimbat, pentru că, se pare, este un om mort. În orice caz, scriindu-i rolul, m-am gîndit la chipul diavolului, doar nici în Evanghelie nimeni nu ştia că Hristos este Domnul, iar dracii, ştiau. În viaţa celorlalţi eroi se produce cîte ceva. Începînd cu dulgherul, căruia i se frînge dalta, şi el pricepe că i se întîmplă ceva deosebit. Apoi, jurnalistului, care decide să plece de la ziar, încercînd să ducă o viaţă liberă, de artist. În forul său interior simte demult această dorinţă, doar că altădată i se părea cu neputinţă să facă acest pas. Cred că Hrusciov însuşi se schimbă, căci uitîndu-se dincolo de hublou vede un peisaj minunat prin frumuseţea sa, aminteşte şi de îngeri, în existenţa cărora nu crede. Iar undeva, în planul îndepărtat, se naşte o nouă sfîntă. În istoria reală -- Zoia, devenită în filmul nostru -- Tania.

-- Eroina filmului, după ce iese din starea de amorţire, a început să vadă dincolo de minuni, a căpătat darul tămăduirii. Dar cum rămîne cu părerile de rău, cu Căinţa? De ce acest sentiment a rămas dincolo de cadrul filmului?

-- Prin înţepenirea sa şi-a răscumpărat vina, prin moarte. Dacă e să recurgem la evenimentele de dincolo de filmul nostru -- sunt atestate mai multe versiuni ale destinului Zoiei. Mi se pare că cea mai autentică este versiunea în care fata a fost pur şi simplu dărîmată psihic într-o clinică de specialitate: am trăit în vremurile sovietice, şi pot depune mărturie că aşa ceva a fost cu putinţă.

După înţepenirea-moarte eroina noastră a devenit un alt om, diferită de ce a fost înainte. Omul care a murit, şi a înviat, nu mai este ce a fost pînă la asta. Dar vă rog să-mi spuneţi, s-a căit apostolul Pavel, pentru că a participat la delapidarea celui dintîi mucenic, Ştefan? În Faptele Apostolilor nu se vorbeşte nimic despre căinţă. Îndrăznesc să cred, pentru că însuşi Dumnezeu cel Viu a vorbit cu Pavel. Viitorul apostol a parcurs drumul întreg de la orbire la vederea desăvîrşită -- este exact ceea ce a descris şi Puşkin în "Proorocul" său. Lui Pavel i s-a arătat Dumnezeul lui Avraam, iar acest Dumnezeu este Hristos. Apostolul a traversat mult mai mult decît o căinţă interioară, el a căpătat un nou trup şi un sînge nou...Din cele spuse mai sus, să nu se înţeleagă că pledez următoarele: "Fraţilor, trebuie să tindem cu toţii către Învăţătorul, care ni-L va arăta pe Dumnezeu-Cel-Viu, iar căinţa nu ne este de trebuinţă!". Nici vorbă de aşa ceva. Aduc în discuţie acele cazuri extreme care se întîmplă foarte rar, dar ele există. Mai mult, răspunsuri definitive nu pot da, şi vorbesc doar din perspectiva experienţei mele duhovniceşti modeste. De aceea, pot să şi greşesc...

-- Există pericolul ca spectatorii să perceapă gîndul, precum că nici un efort interior nu este necesar, deoarece Domnul oricum se poate întoarce cu faţa la tine? 

-- Nu cred în acest pericol, fie şi din cauza că va fi văzut de prea puţină lume. S-au făcut doar 17 copii. Mai degrabă cred că filmul va fi urmărit de oameni interesaţi, dintre cei care  nu vor mînca pop-corn în timpul vizionării. Aceştia, sper, vor înţelege corect mesajul. Dar în altă ordine de idei, n-avem de unde să ştim cum lucrează Dumnezeu, în fiecare caz în parte. Iar omul care pretinde că ştie ce e bine pentru mîntuire, iar ce contravine acesteia -- acesta e, eufemistic vorbind, un naiv. Dumnezeu poate să pedepsească, poate să şi miluiască. Este Prerogativa Lui, iar noi nu vom şti niciodată cum şi de ce se întîmplă toate. Da, necesar este nouă să ne pocăim. Dar mereu va rămîne întrebarea despre sinceritatea pocăinţei. A devenit un loc comun zicerea: "Nu vei greşi, nu vei avea de ce să te căieşti", care nu prea are tangenţe cu vreo realitate duhovnicească. Dar ne este dată Sfînta Euharistie, care subţiază cu totul raportul cauză-efect, ne e dată spovedania. Nu vom şti niciodată plinătatea menirii sădite-n noi, pentru că niuciun om nu este la fel ca celălalt. Fiecare credincios nutreşte gîndul tainic, că va căpăta într-o bună zi trup nou şi suflet înnoit, cum s-a întîmplat cu apostolul Pavel.

-- Există şi tentaţia, de a căuta minuni.

-- Minunea nu trebuie căutată, pentru că e prezentă peste tot -- în jurul nostru. Minune este în primul rînd viaţa de pe Pămînt, şi faptul că această viaţă este raţională. Totuşi, ni se întâmplă, uneori, evenimente care se particularizează în hora pedestră a lucrurilor. De pildă, recent, am fost la un festival internaţional în Israel, unde am primit un premiu pentru scenariul la filmul "O cameră şi jumătate" (regizor Andrei Hrjanovsky, un film despre marele poet rus, Iosif Brodsky, nota mea). Ierusalimul mi-a produs o impresie neaşteptată, apăsătoare. M-am simţit strivit de kilometrii de bazar din jurul Bisericii Mormântul Domnului: prin cortina de comercianţi era aproape imposibil să te strecori spre locaş. M-a copleşit şi înghesuiala din interiorul bisericii, cînd eram alungat de la coadă, la început de italieni, apoi -- de ruşi. Către finele zilei am obosit cumplit, şi am devenit insensibil la tot ce ţine de credinţă. Mi-am zis: pietrele tac, iar Dumnezeu nu e aici. Mai exact, El asistă aici în aceeaşi măsură în care e şi peste tot, şi nu are niciun sens pentru a-L întîlni să mergi atît de departe. Devenind conştient de asta, am revnit la Haifa, unde rulau filmele ruseşti, şi nu făceam altceva decît să profit de soarele minunat şi apa mării. De odată, s-a produs ceva care a schimbat mersul lucrurilor. Mi s-a spus că sunt căutat de un om care venise dintr-un alt oraş, special pentru a se întâlni cu mine...M-am apropiat de acesta. "Yuri Nikolaevici, nu vă mai amintiţi de mine? -- începuse acesta. -- Deşi, ce spun eu: doar am comunicat cu rudele Dvs. înainte să vă naşteţi. Zece ani am stat în acelaşi lagăr cu bunica şi mătuşa Dvs". Am aflat că acest om, împreună cu apropiaţii mei fusese deportat din Crimeea, în 1941, şi a petrecut alături de aceştia lungul drumul al deportării în Ural; trenul a mers mai mult de 40 de zile, iar cei deportaţi erau lăsaţi fără hrană. Aceşti oameni, după expresia lui Gogol: "se însănătoşeau, precum muştele". În acest tren, într-un vagon pentru dobitoace, supraaglomerat, a murit de inaniţie bunicul meu. Apoi, a urmat aşezarea exilaţilor pe un loc nou, în Başkiria, mai exact, în Cerneahovka, în spatele sîrmei ghimpate. Aici erau, cu precădere, tătari, greci, karaimi. Acum, practic toţi au murit, imposibil de aflat detalii despre acea catastrofă. Şi, la un moment dat, într-o ţară îndepărtată, unde nici voiam să merg, apare în faţa mea un om care-mi povesteşte despre apropiaţii mei decedaţi. M-am cutremurat, şi am înţeles: mi s-a întîmplat o minune. Morţii au înviat, şi pretind să scriu despre viaţa lor trecută. Acum nu ştiu, ce voi scrie despre aceste lucruri, dacă mi se vor da puteri.

Dar e nevoie oare să căutăm astfel de minuni? Şi cum să le căutăm, în ce mod? Toate sunt prostii. E nevoie de altceva -- în fiecare zi, în fiece clipă, nu trebuie să rupem legătura cu CEL care ne-a dărut bucuria întreagă a existenţei. Iar acest lucru, desigur, e cel mai dificil de menţinut.

-- Părintele din film, mînat de angoasa că biserica se va închide, spune la predică enoriaşilor săi că în acest caz nu e vorba de nicio minune. Iar apoi, văzînd cu ochii săi -- fuge. De cine a fugit acesta: de sine, de credinţă, de ruşinea care l-a cuprins?

 -- Preotul fuge de trădarea sa. A marşat pe propunerea făcută de responsabilul cu problemele religiei, în speranţa că astfel va salva de la închidere singura biserică rămasă în urbe. De ce nu a putut crede în minune fără să o vadă? Probabil, sufletul său era ocupat cu altceva: conflictul cu fiul său (adolescentul se jena de tatăl său), grijile legate de închiderea lăcaşului sfînt, altfel spus, era preocupat de cele lumeşti. Atunci însă cînd a văzut, şi-a dat seama că a săvîrşit trădarea, mai exact, un mare păcat. Ca unul din păstorii Bisericii, practic a mărturisit împotriva Bisericii, în sens duhovnicesc, nu social. De aceea a fugit, unde l-au dus ochii, lăsînd în urmă totul. Factice, a devenit Pavel, care a orbit...Dar vreau să cred, că se va întoarce. Va reveni perfect văzător. Nu-mi fac griji în privinţa acestui părinte, întrucît Dumnezeu i-a spus răspicat tot, de ce anume are nevoie sufletul său.

-- Nu este întîmplător faptul că în film anume băiatul preotului a fost acel om prin care s-a pus sfîrşit "înţepenirii" eroinei, după care a înviat?

-- Desigur că nu e întâmplător. Sunt convins că aşa cum apare el în film, are un viitor mare. Faptul că a văzut minunea şi a scos-o pe Tania din starea în care se afla, nu e deloc întîmplător. S-a produs un eveniment care este contrar celui întîmplat cu nevasta lui Loth -- stîlpul de sare s-a transformat iarăşi în om...Aceste minuni există prin "călăuze" -- prin faptele unor oameni anonimi. Poate chiar prin inocenţa acestui om-semicopil (şi altora aidoma lui) trăim pînă acum. Dar nu e decît o presupunere. Dacă însă acest copil, devenind om matur va renega propria experienţă, se va transforma în trădător şi criminal.

-- Viaţa cenuşie, săracă duhovniceşte, care poate fi observată printre oamenii acestui orăşel, unde se produce minunea, şi nu poţi să nu te întrebi: erau capabili aceşti oameni să o observe?

-- Nu am nicio îndoială, că puteau. De ce este imposibl să-l găseşti pe Dumnezeu într-un orăşel muncitoresc? Omul poate fi la fel de surd şi într-o localitate sărăcăcioasă, şi în bogata Moscovă, trăind într-o baracă, dar şi într-un apartament luxos de 500 de m pătraţi. Ce contează, este dacă omul se află într-un câmp cultural. Precizez: nu e nicidecum vorba despre nivelul cultural sau de gradul de şcolarizare sau de complexitatea lecturilor. Cultura în sine -- e o chestiune moartă. Ce treabă avem, pînă în sfîrşit, cu cele scrise de Puşkin sau Iosif Flavius? Să dispară într-i clipită toate acestea: viaţa proprie ne e dată o singură dată!.. Doar atunci cînd trăim o transformare interioară, de natură duhovnicească, devenim "mai sus decît noi înşine", atunci toate ni se revelează: ce au scris Iosif Flavius, Puşkin, şi alţii. Cultura vie este efortul nostru duhovnicesc de zi cu zi. Noi trebuie, după exemplu lui baron Munchausen, să ne scoatem noi înşine din mlaştină. Dacă facem acest efort -- există speranţa că Dumnezeu ne va sări în autor. Dacă nu -- ne aşteaptă prăpastia şi existenţa dobitocească".

-- Citim pe titrele filmului că la baza acestuia stă un caz real. Aţi fost în Samara, aţi lucrat cu documente de arhivă?

-- Nu, nu am călătorit nicăieri în acest scop. M-am dezis dintru început de la descrierea oricăror fapte concrete. S-au păstrat, din cîte ştiu, stenogramele şedinţei comitetului de partid din Kuibâşev (aşa se numea oraşul Samara în era sovietică-nota trad.), în care s-a discutat despre "zvonurile şi născocirile băbeşti", depotrivă cu filmul "Norii de-asupra oraşului Barsky" (care din cînd în cînd rulează la TV), în care sectanţii urmăreau o tînără fată. S-au mai conservat şi diverse mărturii orale. Am modificat locul acţiunii, precum şi numele eroilor, întrucît în ţara noastră sunt numeroşi oameni care "le ştiu pe toate", şi sunt gata să înveţe pe oricine cum "au stat lucrurile cu adevărat". Iată, în acest caz concret, nimeni nu mă va putea învăţa nimic: nu descriu oraşul Kuibâşev.

Părerea mea faţă de evenimentele acelui timp este clară şi simplă -- ceva special s-a întâmplat. Prămăvara am primit o scrisoare de la o doamnă care, atunci, a făcut parte din cordonul din jurul casei Zoiei. Mi-a comunicat că până şi linia de tramvai a fost mutată cu o sută de metri mai departe de casa cu luminile stinse, care tulbura minţile oamenilor. Anume acolo l-a cunoscut pe un militar, care i-a făcut curte, şi au plecat amândoi undeva în Nord. Au trăit fericiţi împreună 30 de ani. Iată o nuvelă gata scrisă, inspirată din viaţa noastră cotidiană, păcat că nu am aflat-o mai devreme! De aceea cred cu tărie: s-a întîmplat ceva foarte serios la Kuibâşev. Şi sper cu tărie că atât proza mea, cât şi filmul lui Proşkin, îl vor determina într-o bună zi pe un istoric să adune bob cu bob din datele rămase, şi să scrie o istorie credibilă a acelor zile. Eu nu sunt un istioric. Nu am avut pentru acest travaliu al meu nici posibilităţi mai multe, nici voinţă mai mare. 

-- În ce măsură lucrând asupra Minunii a avut importanţă veridicitatea "Înţepenirii Zoiei", sau nu?

-- Chiar de cum am început să lucrez la această carte nu aveam nicio îndoială de autenticitatea celor întâmplate, totuşi, nu încerc să conving pe nimeni de asta. Această istorie mi-a fost relatată de dădaca mea, bunica Lisa (o ţărancă din gubernia Tver), acum vreo 7-8 ani. Dar ea, fie-i ţărîna uşoară, a luat această poveste dintr-un calendar pravoslavnic din perioada ţaristă. În anii de după Perestroika a apărut o broşurică cu fragmente din stenograma amintită mai sus, care înfiera "Înţepenirea Zoiei". M-au străfulgerat aceste pagini: a fost o minune atunci! Dar nu am avut în intenţie, mă repet, să vorbesc despre minune, ci despre atitudinea oamenilor faţă de aceasta, cum au intrat ei în atingere cu ceva care-i scosese din viaţa perestră.  

-- Cinema-ul contemporan se apropie tot mai des de problematici spirituale, mai mult, se apropie chiar de chestiunea credinţei. Oferta aceasta este provocată oare de o cerere existentă? Oamenii caută cu adevărat răspunsuri la astfel de întrebări de natură duhovnicească?

 -- Cred cu tărie că "publicului de masă", modelat de televiziunile actuale, nu-i pasă de astfel de lucruri. Formularea unor astfel de problematici aparţine în primul rând statului, care pe osatura Ortodoxiei se străduieşte să bricoleze Rusia actuală. În al doilea rând, de aceste lucruri sunt preocupaţi acei oameni care văd şi ştiu că nu se poate decădea mai mult decît atât, că anume în aceşti douăzeci de ani s-a produs degradarea culturală şi spirituală a ţării noastre. Rusia şi-a pierdut identitatea culturală, codul spiritual, care e direct conectat la chestiunea moral-duhovnicească din interiorul artei. E ceea ce începe cu Lermontov, Gogol şi Dostoievsky, şi trece prin Tolstoi şi Veacul de Argint (mişcare poetică de la începutul secolului XX - nota trad.) -- fundamentul concepţiei noastre despre lume. 

Ce se întâmplă acum? Există o multitudine de "Rusii" distincte, separate, care nu comunică între ele. De pildă, Rusia clasei dominante. Ea o duce foarte confortabil, şi aş spune, e destul de democratică. Din această Rusie fac parte oameni cu resurse economice şi sociale, care beneficiază de o protecţie socială fermă, precum de drepturi politice. Există, apoi, o Rusie a învăţătorilor, medicilor, şi intelectualităţii săteşti, care duce o viaţă tot mai mizeră, de la un an la altul. Mai este, pe de altă parte, Rusia boemei artistice, care nu are deloc tangenţe cu cele deja enumerate. Te apucă fiorii la gândul că atomizarea aceasta spirituală atrage după sine atomizarea materială, că vom ajunge să ne separăm şi teritoriile. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, e nevoie de o mişcare culturală, spre a readuce cultura rusă la sine însăşi. Dar ce înseamnă cultura rusă? Este, înainte de toate, formularea unor întrebări, la care nu se pot găsi răspunsuri. Şi cu cât mai acut se vor formula acestea, cu atât mai bine. Întrebările: "Ce este adevărul?" sau "Există oare Dumnezeu?" -- sunt dimensiunile culturii. Răspunsul: "NU ne mai bateţi la cap cu transcendenţa" -- rezultatul anticulturii, de la care începe ideologia consumerismului şi cultura de masă globalizată. 

-- Vreţi să spuneţi că cinematograful poate vorbi despre credinţă foarte direct, fără ocolişuri?

-- Consider că dacă arta noastră ar fi întâi de toate umanistă, deja ar însemna foarte mult, pentru ca într-un viitor chiar şi îndepărtat să începem să ne regăsim în noi înşine. Ne sufocăm în megatonele de sânge care musteşte peste tot, şi mai ales se revarsă din ecranele TV. Chiar şi umanismul secular poate juca un rol care să contracareze această stare de lucruri. Fireşte, e de dorit să mergem mai departe, şi mai în adînc. Dar atunci când vorbim despre credinţă nu trebuie să uităm că cinema-ul este o artă, nu propagandă, şi nu e mai puţin important cum este făcut un film, cît de artistic. Dacă un film care vorbeşte despre Dumnezeu este un rateu din perspectivă artistică, aceasta poate fi chiar nociv. Iar o peliculă despre bandiţi -- realizată cu talent -- va deţine oricând supremaţia peste un film despre Dumnezeu, dacă aceasta e realizat fără dăruire.

Propovăduirea directă e păguboasă pentru artă, pentru că depinde de un şir de factori: de latentul regizorului, de gradul în care e preocupat de tema abordată, de implicarea personală etc. Personal, sunt adeptul lucrurilor spuse ocolit, mai ales pentru că filmul are un auditoriu tânăr, care se ia de cap şi fuge, atunci cînd are parte de "propovăduiri" de orice fel: "Nu mai vrem să fim duşi în lesă!". Tineretul trebuie luat cu glumiţe, "pe ocolite". Predica frontală nu are niciun ecou în inimile lor. Dacă se pune în mişcare strategia "adevărurilor ultime", se va semna cu siguranţă moartea artei; dialogul rezonabil devine cu neputinţă.

-- Scopul artei -- aducerea omului spre armonia interioară?

-- Întrucât omul este o fiinţă materialnică, acesta va fi pururea în afara armoniei, dar care tinde mereu spre aceasta. Pentru că este o soartă groaznică să te naşti şi să mori, să pierzi pe cei apropiaţi. În lumea noastră decăzută nu poate fi vorba despre armonie. Anume din această neorânduire şi misterul existenţei umane se naşte arta: se scriu cărţi, se pictează tablouri, se compun versuri, se turnează filme".          

În imagine: secvență de început din filmul Minunea.