Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

19 août 2009 3 19 /08 /août /2009 11:48

trebuie văzută negreșit, în primul rând de către cei care savurează meniurile dar și gastronomia, se înțelege! Deocamdată, citim o cronică a manifestării. Ne întâlnim la masă?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
17 août 2009 1 17 /08 /août /2009 13:02

Scriam cu ceva timp în urmă despre tinereţea familiei de artişti Sainciuc / Rusu-Ciobanu, tinereţe manifestată atât prin operă, cât şi prin disponibilitatea acestora de a fi un model pentru cei mult mai tineri, întreaga lor carieră funcţionând ca un model autentic prin onestitatea şi consecvenţa traseului creator...Au trait si activat toata viata lor la Chisinau. Tanara plasticiana Valeria Duca, citind pe blog consemnarea mea despre expozitia lui Glebus Sainciuc, a avut amabilitatea sa-mi trimita un lot de fotografii facute in casa si in curtea celor doi nonagenari ai artei basarabene, facute in chiar ziua vernisajului expozitiei lui Glebus Sainciuc. M-am bucurat sa constat ca stravechea casa in care locuieste acel cuplu minunat, arata exact asa cum mi-am imaginat. E o dubla bucurie sa constati cum se sudeaza puntile intre oameni, cum generatiile se intalnesc, in pofida a ceea ce, cu mahnire, mi-a scris Valeria: "Imi pare rau ca sunt bolnavi si traiesc uitati de toti in saracie. Oare asa ajung la batranete pictorii care au lucrat toata viata..." Vreau sa cred ca nu toti! Dar si acestia, in posteritate, vor avea parte de un destin mai luminos, pilduitor si emblematic.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 août 2009 1 10 /08 /août /2009 14:29

Îmi place foarte mult să studiez cu lupa fotografiile, să le "descopăr" cu "al doilea ochi", cel secund...Găsesc adesea lucruri suprinzătoare, ameţitoare, anesteziante. Păcat doar că lăsând de o parte lupa, lumea fotografiei revine la normalitatea ei ascunsă, pitită în umbra detaliilor mai mari şi prea vizibile. Ei bine, discuţiile din ultimele zile în jurul "fitilului" aruncat de dl. Pleşu la adresa lui Puric, m'au făcut să întrevăd un fond mai generos pentru discuţie, dar deocamdată îl păstrez pentru mine. Până una-alta prefer să divulg ce am decoperit în această fotografie, în care unul din cei mai mari compozitori al timpurilor noastre, Arvo Pärt, este suprins într'un moment de meditaţie*. Fotografia face parte din caietul de prezentare inclus în albumul Misterioso, unde Arvo Pärt figurează cu celebra piesă Spiegel im Spiegel. Piesa aceasta e şi parte din coloana sonoră a filmului Oglinda, a lui Tarkovski. Cum e şi firesc!

Printre cărţile din stânga compozitorului descopăr -- deloc suprins -- câteva Paterice, şi o carte de memorii din Gulag a părintelui Arsenie (în lume: Streltsov Petr Andreevici: 1894-1975). Cartea acestuia din urmă este absolut tulburătoare, şi poate fi pusă alături de Povestirile din Kolâma a lui Şalamov! Volumul este accesibil în variantă on-line, de aceea se poate ceti pe îndelete, spre luare-aminte. Dintre multele şi răscolitoarele sketch-uri m'a atins unul, care are legătură şi cu profesia mea: istoria artei. Se relatează acolo despre un episod în care un grup de scriitori, pictori, critici de artă, actori s'a adunat în baraca lor după o zi de muncă silnică, acţiunea petrecându-se, evident, în Gulag. Discuţia se purta despre "cele înalte", iar din tonul discuţiei reieşea că tema de bază era despre arta veche rusă şi arhitectura aceleeaşi perioade. Ca să fie luat în batjocură, intelighenţia rusă fiind convinsă de troglodirea popilor, unul dintre conferenţiari l'a abordat, condescendent, pe părintele Arsenie, întrebându-l: "O întrebare simplă, dar interesantă: ce legătură vedeţi între ortodoxie, arhitectura şi arta veche rusă?". Grupul de intelectuali a izbucnit în râs, iar părintele care se afla cu ceva treburi prin baracă, s-a scuzat că este ocupat momentan. După săvârşirea celor necesare, părintele a revenit în faţa profesorului care l'a abordat, şi l-a rugat să-şi formuleze întrebarea ce'i fusese adresată anterior...Toată lumea era conştientă de miza întrebării, fiind de calibru doctoral, cum la fel cu toţii erau siguri că "prostuţul" de popă nu avea cum să facă faţă acesteia. Alocuţiunea părintelui a durat cam o oră şi jumătate, timp în care a demonstrat cu exemple clare din iconografie şi arhitectură legătura indisolubilă dintre acestea şi ortodoxie, dintre predanie şi credinţă, dintre credincios şi icoană. Conferinţa s'a încheiat cu această frază: "Zidind biserici, omul rus a făcut ca piatra să cânte slava lui Dumnezeu, a îndemnat'o să vorbească creştinului despre Dumnezeu, şi să'L proslăvească pe El".  Întreaga asistenţă a ascultat înmărmurită, iar intelighentul zeflemitor a lăsat garda jos, morga sa belferească a coborât spre acest părinte, pentru a discuta de la egal la egal: "De unde ştiţi toate scrierile mele, de unde atâtea cunoştinţe în materie de iconografie şi arhitectură veche? Unde aţi studiat? Doar sunteţi preot?". Aici s'a văzut diferenţa de atitudine faţă de sufletul artei. O poţi cunoaşte, dar fără să o simţi. Părintele simţea sufletul omului; iar pentru a putea transmite adevărul întreg trebuie să înţelegi că între Dumnezeu, artă, ştiinţă şi intelighenţie nu e o ruptură, ci o contopire, o conlucrare...   

Arta fără trăire e conjunctură pură şi manipulare deşartă. Cuvinte şi construcţii fără şarpantă. Ortodoxia a fost şi este "motorul" principal al creaţiei autentice, şi azi, iar ca să revenim la Arvo Pärt -- întreaga lui creaţie este dovada acestei umile observaţii.      

P.S. Silouan Song este un omagiu ridicat Sfântului Siluan Athonitul, trecut în calendare în 1988, de către Patriarhia Ecumenică. Arvo Pärt a compus această piesă după întâlnirea cu Arhimandritul Sofronie, ucenicul cuviosului Siluan...trecut şi el la Domnul. Bach cu toată opera lui nu te convinge mai abitir de Existenţa lui Dumnezeu, cum reuşeşte să o facă această scurtă compoziţie.

Iertată-mi fie, neputinţa de a găsi cuvinte mai potrivite! 


*Fotografie de Roberto Masotti.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
7 août 2009 5 07 /08 /août /2009 21:18

După ce am citit lungul și zurliul interviu cu dl.Andrei Pleșu din Adevărul, m-am gândit cu ce aș putea ilustra acest text. Pentru că omul nostru spune multe acolo, dar și inutile. Cum de pildă mi s-a părut că a insistat cu judecățile despre Dan Puric. Să ne lămurim: Puric îmi este absolut indiferent, atât ca actor, dar și, adică și mai puțin simpatic -- ca tribun al ortodoxiei post-totalitare...dar acuzele și au curs gârlă (gen: ”Problema domnului Puric e că recurge la citate ca la o ornamentică neasimilată”), și asta deja nu mă lasă pe dinafară. Căci, unde ne poziționăm? De ce alții ar fi mai puțin competenți? Dacă scrii o carte despre literatura în care se invocă îngerii, gata, ajungi să și sporovăiești cu aceștia? Să le vorbești de la egal la egal? Să devii camaradul lor? Mă tem că nu e așa simplu. Cum la fel de păguboasă mi se pare ușurătatea cu care dl. Pleșu are rețete pentru toată lumea: președinte, politicieni, purici și Marie-France Ionescu (care cu siguranță, își spune: Ionesco!). Și-atunci, dacă tot relativizăm și liniștim totul, să ne calmăm, și să luăm un Orbit în gură, și să rumegăm...calm și îndelung. Imaginea asta mă bine-dispune, căci reușește să camufleze mizeria și decrepitudinea blocurilor de pe bd.Magheru cu aceeași ușurătate cu care unii pot deveni sau se pot retrage din funcții publice, să dea lecții de morală, când aceasta e doar retorică verbală, pentru că e imaginea -- după mine -- a viitorului nostru european. În care ne vom rupe dinții! Cu sau fără gumă de rumegat!  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 août 2009 4 06 /08 /août /2009 23:16
Da, e cu putință! În pârâul montan Moecel...

FOTO: Vladimir Bulat, iulie, 2009
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 août 2009 1 03 /08 /août /2009 10:05
În 1970 la New York se petreceau două evenimente culturale cu ecouri în timp; Philippe Petit a traversat pe sârmă distanţa dintre fostele turnuri-gemene ale proaspăt finalizatului World Trade Center (circa 630 de metri); iar Christopher Tree a actat în enorma catedrală St.John the Divine, de pe Amsterdam Ave., producând unul din cele mai impresionante, năucitoare şi stranii spectacole de muzică din istoria polifoniei-- Spontaneous Sound. Întreaga performanţă poate fi descărcată aici. Ea a devenit un bun public, pentru cunoscători!

Omul şi-a transgresat limitele, şi-a înfrânt frica şi a mers printre nori, pe sârmă şi între sunete:  

Despre Philippe Petit lumea şi-a amintit după 9/11. Omul rămâne de-asupra norilor...chiar şi atunci când sucombă temeiurile construite. Sau -- mai ales atunci!

Iar muzica "terapeutică" a lui Christopher Tree e cunoscută în cele mai neaşteptate medii de la psihologie, psihiatrie, până la filosofie şi sound architecture.

Cutezătorii mereu au fost printre noi. Ei dau sens sensibilităţii şi percepţiei noastre, cel mai adesea atrofiate...  
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
28 juillet 2009 2 28 /07 /juillet /2009 14:34

Cu nişte ani în urmă când pătrunzând în unul din depozitele cu artă ale instituţiei noastre, şi desoperind acest portret dublu ( e un autoportret al artistului Traian Bilțiu-Dăncuș cu soția sa), nu mi-am imaginat că peste un timp acest tablou anonim îmi va defini starea de spirit de dinaintea "vijeliei politice" care se anunţă în acest final de vară, cu adevărat fierbinte! Chipurile celor doi privesc ferm înainte, îl scrutează înţelegător şi cald pe privitor, iar din "întâlnirea" acesta, a privirilor se instalează o linişte benefică, domestică, epicureeană, întrebătoare...Tot astfel încerc că văd eu lucrurile care se vor declanşa mâine. Miza e enormă, speranţele şi mai mari. Căci "plăcile tectonice" ale societăţii moldoveneşti au prins a se mişca încetul cu încetul, şi tot ce se credea până mai ieri statornicit, se duce la vale, se modifică, iar ceea ce încă nu se ştie, se va afla din plin în scurtă vreme. Acum la încheierea a două decenii de la pretinsa "independenţa" a Moldovei, ca stat suveran, încercăm să ne dăm seama ce a însemnat această autodeterminare, care au fost dimensiunile, cadrul conceptual ce a definit-o, şi cum s-a simţit omul în structura statală denumită RM. Bilanţul nu este deloc încurajator. O clică banditesc-financiară domină aproape întregul spectru al vieţii publice, care are la dispoziţie structurile care definesc existenţa unui stat, fără a reuşi însă, altfel decât la nivel propagandistico-demagogic să asigure, buna funcţionare a acestuia. Eu nu prea cred în existenţa sistemului pluripartinic, pentru că, în esenţă, mai multe mafii se aliniază la start pentru o cursă a cărei finalitate este, desigur, supremaţia la pârghiile decizionale, care înseamnă Puterea. Iar Puterea, cel puţin în cazul celui mai sărac stat al Europei înseamnă: pauperizarea majorităţii în favoarea celor care decid, controlează şi guvernează; sfidarea propriilor cetăţeni, prin inexistenţa unei protecţii sociale ferme; intimidarea oricărei insurgenţe; menţinerea unui regim poliţienesc, prin limitarea posibilităţilor de mişcare a cetăţenilor; limitarea accesului la o informare largă asupra proceselor de interes public;  descurajarea oricăror iniţiative private şi neasigurarea unui viitor pentru tineretul cu studii superioare; controlul coercitiv şi permanent asupra canalelor mass-media independente; justiţie părtinitoare, aservită intereselor grupurilor de interese; deşănţare a aparatului birocratic; descurajarea accesului la cultură şi artă, printr-o direcţionare a interesului către valori îndoielnice, vulgare şi redundante; corupţie generalizată, devenită endemică...ăsta e "buchetul de fructe" amare pe care le-a cultivat Puterea în anii suveranităţii post-comuniste. Se justifică, oare, această "variantă" de autodeterminare fantomatică?
Privirea tăcută a celor doi din tablou mă fac să cred că nu privim aceeaşi realitate.
A mea e mult mai sumbră, deşi mai am speranţă. 
29 iulie va fi ziua în care speranţa mea va primi bună hrană sau mărăcinii deziluziei? 


P.S. Propun clipul electoral conceput de părintele Savatie Baştovoi 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 juillet 2009 4 23 /07 /juillet /2009 11:47

Deschiderea la Chişinău a expoziţiei retrospective a lui Gleb Sainciuc, care a împlinit augusta vîrstă de 90 de ani, este un bun prilej pentru comunitatea artistică locală de a-şi cinsti înaintaşii! Dar mai presus decât orice, este un moment prielnic şi potrivit să se înţeleagă cum şi-au zidit aceştia traseul, şi care au fost temeiurile solide ale creaţiei lor. Personal, l-am descoperit pe Gleb Sainciuc încă de pe vremea liceului, când apucasem să merg pe le primele expoziţii, unde acesta era nelipsit, vioi şi ghiduş, carneţelul de desen nelipsindu-i niciodată. Făcea schiţe şi crochiuri aproape din mers. Asta îl deosebea radical de confraţii săi, care afişau mai mereu chipuri de "academicieni", de "oameni serioşi", care erau artişti doar în atelier, în recluziunea lor pretins cathară...Ei bine, Sainciuc era şi a rămas artist la fiecare pas, prin tot ce a gândit, spus şi cultivat. Intră în vorbă cu oricine, desenează orice chip care-i atrage atenţia. Apoi, face cadou desenul. Sau nu, depinde de împrejurări. Mărinimia, firescul şi simplitatea caracterizează acest artist, iar modul acesta de a relaţiona cu oamenii l-a făcut să rămână vertical până şi în cele mai crâncene situaţii ale vieţii, care nu au fost puţine după 1940. Mai ales în anii stalinismului triumfător...dar şi mult timp după. Cât de greu era să fii moldovean în propria ţară! Asta au fost şi au rămas, domnia sa, Gleb Sainciuc, precum şi minunata doamnă şi consoartă, pictoriţa Valentina Rusu Ciobanu (n.1920), ambii chişinăuieni get-beget. Care şi locuiesc într-o casă tipică pentru acest oraş. Casa strămoşilor...    

Expoziţia de la centrul expoziţional Constantin Brâncuşi conţine piese adunate din diverse colecţii, pentru a arăta un parcurs complex, întins de-a lungul a aproape 7 decenii. Creaţia lui Sainciuc nu poate fi separată de destinul său, ci trebuie privită contextualizat, urmărită etapă cu etapă. Aspectul oarecum "artizanal" al creaţiei sale este materializat în preocuparea lui pentru mască. Obrăzar, muţună, mascaroană, tot atâtea vocabule pentru a desemna "ambalajul" pentru chipurile celor pe care Sainciuc i-a portretizat de-a lungul anilor. Iar devotamentul artistului a "prestat"  în egală măsură pentru toţi, şi nu au fost puţini! Lecţia pe care am învăţat-o de la Gleb Sainciuc, fără să mi-o fi predat în mod direct, asta a fost: poţi fi artist autentic şi fără să-ţi revendici abulic şi ostentativ acest statut. Eşti cum trăieşti...Tânăra generaţie încă mai are de la cine să înveţe acest postulat.  Precum şi modestia, buna-cuviinţă, abnegaţia. Sunt esenţiale pentru un artist, într-o eră a ispitelor. Modelele ÎNCĂ printre noi.

Foto: N. Roibu. (în imagine -- în centru, Gleb Sainciuc, în roba de doctor honoris causa a Academiei de Ştiinţe a RM, în dreapta, pictoriţa Vlalentina Rusu Ciobanu).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
21 juillet 2009 2 21 /07 /juillet /2009 01:44
În apropierea Gărînei este Lindenfiled, un sat parasit. Poate că va veni vremea când îl vom vizita. Se ajunge acolo cu pasul...Asta e tot o casă cândva locuită de pemi, dar din Gărîna. Perdeluțele ei reprezintă un țăran cărând flori cu roaba. De-ale gospodăriei tradiționale treburi...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
20 juillet 2009 1 20 /07 /juillet /2009 23:47

Chiar dacă am ajuns doar a doua oară (după 2003) la Gărîna, festivalul de jazz din această localitate din munții Semenicului a adunat deja 13 ediții; și în ciuda cifrei -- a fost cea mai tare oferta în materie de jazz oferită vreodată în România! Acum 6 ani numele cel mai sonor adus de Banat Jazz la Gărîna a fost Eberhard Weber, iar anul acesta e chiar frustrant să numești ”cine cel mai cel mai”, căci pentru un cunoscător parcurgerea programului este o delectare absolută. Fără nicio exagerare. În fiecare seară am avut muzicieni norvegieni de primă mână (primo: Terjie Rypdal; secundo: Helge Lien Trio; terzo: Nils Peter Moelver), iar formația Trigon a avut o prestație absolut ”explozivă”.

Liderul trioului Helge Lien e pianist. Și unul absolut fantastic, care știe să ”stoarcă” din acest instrument ce are mai bun: firescul sunetului, înainte ca acesta să amuțească. Prestația acestei mini echipe s-a desfășurat după o ploaie devastatoare, violentă, abundentă, care a alungat cea mai mare parte a publicului adunat în Poiana Lupului în amurgul zilei de sâmbătă. A rămas o cohortă de fani, de adevărați fanatici ai jazz-ului, pentru că acel spectacol la care am asistat a fost unic: fără amplificarea obișnuită, fără orga de lumini; s-a cântat acustic, cu un public ajuns aproape de extaz...rămas în picioare pe bușteni -- din cauza apei dar și a încântării! Nu pot oculta faptul că pe parcursul a mai bine de o oră și jumătate, cât a durat ploaia cu averse, acești trei minunați muzicieni au rămas pe scenă, în așteptarea momentului potrivit să înceapă spectacolul. Marii muzicieni au și caractare pe măsură. M-am convins încă o dată. Românii au avut marea șansă să-i vadă și să-i asculte...
Grupul Trigon are 17 ani de la înființare, iar neobositul Anatol Ștefaneț nu dă semne de oboseală, nici de lipsă sau măcar diminuare a inspirației. Mereu suprinde, încântă, experimentează, perseverează. Având alături niște muzicieni tineri contagios de talentați (Dorel Burlacu, Gari Tverdohleb, Sandu Arcuș) nici nu are voie să se lase din goana sa de ”locomotivă muzicală”. Trebuie să funcționeze ca model și lider. Când e pe scenă -- vioara se încinge, arcușul cedează...Muzicianul Arcuș actează însă cu firescul unui ferestrău nemilos. Multele instrumente pe care le mânuiește cu o virtuozitate aproape barocă devin fiare îmblânzite, călețușe ce se gudură pe la picioare. Despre foarte puțini muzicieni te poți exprima în acești termeni comparativi, și e meritul ”vulpoiului” de Ștefaneț să fi adus în scenă un așa emul. Quartetul Trigon renaște de la an la an, deși vârsta e majoratului!
Chitaristul John Abercrombie provine din mediul rock-erilor, tocmai de aceea recitalul lui a atins cotele maxime de audiență. Poiana Lupului adunase mii și mii de oameni, care l-a ascultat pe colosalul interpret, secondat de tobe de nu mai puțin celebrul Joey Baron, despre care am mai scris. Deși muzicianul Abercrombie a dat semne evidente de oboseală și extenuare fizică, chitara lui a fost la fel de pastorală și poetică, precum o știm din cele mai bune albume ale sale. Nu am putut decât regreta absența violonistului Mark Feldman, companionul din ultimii ani al lui Abercrombie, cel puțin pe minunatele albume ca: Cat 'n' Mouse (2002), Class Trip (2004), The Third Quartet (2007). Abercrombie face parte din ”generația de aur” a casei de discuri ECM.
Joey Baron nu se dezminte, și-a inventat propria ”alchimie” și ”energetică” cu care strunește tobele!
Trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer a devenit celebru încă de pe vremea prinului său album scos la ECM, Khmer (1999), și de atunci nu încetează să ”vrăjească” pe ascultătorii săi prin sunetul său special, unic, recognoscibil. Molvaer îmbină cu ajutorul echipamentelor ”dirijate” de atot-știutorul său Appel Mac motive inspirate din folclorul cântat al nordicilor, cu elemente ale undergoundului european al momentului. E o muzică stranie, dar și capabilă să te transpună în spații de reverie și realități paralele...
Electronistul jazz”, pre numele său Ervind Aarset e o figură misterioasă, meditativă, introvertită. Și astfel e și muzica pe care o face. Acum a actat în calitate de ”secund”, în timp ce la festivalul de jazz de la Timișoara din anul trecut l-am audiat într-un recital unde era lider. Iar concertul de atunci a rămas de neuitat.
O enormă dezamăgire: saxofonistul austriac Ulrich Drechsler; așteptam cu înfrigurare și bucurie recitalul său, după ce în septembrie 2008 am avut ocazia să-l audiez la Chișinău pe Drechsler în formula de trio. Interpretase atunci un jazz energetic-molipsitor, alert, viguros, responsabil și larg. Acum venise cu alți muzicieni, inclusiv cu un ”freaka da' discuri", punând publicul pe dansuri, oferindu-le un cocktail mixat dintr-un soi de bossa nova și groove. Ambele diluate și pervertite. Ce mai, direcția asta coruptă a jazz-ului îmi displace profund. Stan Getz a fost singurul muziacian care putea să se aventureze în acest hățiș de liane latino, și nu se împotmolea în căldura lor amăgitoare...Drechler, neamțul, nu a fost deloc credibil în această atmosferă languroasă și lubrică.   

foto: vladimir bulat [sony DSC-V1]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article