Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

29 septembre 2009 2 29 /09 /septembre /2009 10:46
Imaginea generală a Albaniei este una a unui tărâm al buncărelor, iar secvenţa asta fotografiată arată că densitatea lor este chiar foarte vizibilă, copleşitoare, peisajul este pervertit de cantitatea betonelor, adăposturilor -- devenite absolut inutile. Am fotografiat în apropierea oraşului Gjirokaster, una din cele mai spectaculoase localităţi ale acestei ţări mitice.

Oraşul de piatră, cocoţat pe stânci abrupte, neprietenoase, aride, din jurul piscului Frasherit (1800 m. altitudine) este practic "copilul" legitim al acestor munţi. Pe pinctul cel mai înalt al oraşului e ridicată cetatea, cu turnul-orologiu, care însă nu merge...( Kalaja e Gjirokastres). Din orice punct al fortăreţei se vede ca-n palmă urbea, atât partea ei veche, cât şi inserturile mai noi, ridicate absolut neinspirat în era nefericită a lui Enver Hoxha. Dealtfel, aceste hidoase intruziuni fals-arhitecturale, au stat ca argument pentru neincluderea multă vreme a acestui oraş în lista siturilor arhitecturale protejate de UNESCO. După schimbarea de regim, din 2005, Gjirokaster este într-un amplu proces de restaurare, multe dintre case fiind acum îmbrăcate în schele, lucrându-se atât la structură, cât şi la faţade, căci unele dintre acestea sunt pictate, adevărate bijuterii decorative. În Citadelă am vizitat Muzeul Armelor, unde îţi dai cel mai exact seama de dimensiunea militară a acestei ţări. Obsesia omniprezenţei duşmanului emană din arsenalul acesta vetust, rudimentar, uneori -- artizanal. Expunerea muzeală este din vremea comunismului, şi e foarte bine că nu s-a primenit, căci "ajustarea" i-ar ciopârţi farmecul acesta sinistru şi prăfuit. Nu ai voie să faci fotografii aici, iar supraveghetorul care( intuieşti clar acest lucru) este acelaşi din era "funeraliilor nesfârşite" (după formula unei scrieri lacerante a lui Visar Zhiti*)...nu te scapă din ochi! Chiar şi aşa, expunerea aceea, cu vitrinele sure şi neiluminate, mi-a rămas în suflet. Adânc. Poate voi scrie cândva, mai detaliat, despre acea experienţă.

Aceasta este o imagine din Citadelă asupra vechiului bazar, de unde se văd acoperişurile din piatră, dar şi ritmul absolut fabulos şi plastic al acestora. Este practic o uliţă lungă, foarte abruptă, cu nişte ramificaţii laterale, de unde se vede o imagine de-ţi taie respiraţia din cauza unghiului de cădere...cu toate astea, şoferii locali circulă cu mult calm pe străzile înguste şi lunecoase ale oraşului. Caldarâmul a devenit cu timplul foarte polisat, lucios. Şi te înfiori numai la gândul că poţi merge pe aici cu maşina, dar noi am mers. În căutarea hotelului "Kalemi", care figurează atât în ghidurile oraşului, cât şi pe plăcuţele care te îndreaptă spre el. Noi nu l-am găsit, căci urcuşurile ni se păreau ireale. De fapt, am renunţat la a-l mai căuta când în într-o piaţetă centrală am descoperit un hotel alb, ce purta numele scriitorului local Andon Zako Çajupi. Aşa cred, de aici se trage denumirea "Çajupi". Iar de pe terasa acestuia am văzut pentru prima oară oraşul, noaptea. Atât arhitectura acestui stabiliment, cât şi interioarele trădau faptul că a fost un hotel al nomenclaturii, care avea poate cel mai încântător unghi asupra acestui oraş straniu şi atât de pitoresc, începuturile căruia izvorăsc din cel de-al XV-lea veac. În piaţa din faţa hotelului viaţa nocturnă ţine până târziu, căci sunt terase, baruri, staţie de taxiuri, iar dimineaţa e perturbată de lumea care se înghesuie la consulatul Greciei...Localitatea este considerată practic o metropolă a grecilor din Albania. Populaţia grecească a scăzut însă de la 30.000, la doar 4.000 cîţi sunt astăzi. Totuşi, recent s-a deschis o universitate cu predare în limba elină, după lungi discuţii şi negocieri între guvernele Greciei şi Albaniei.  

În această parte a oraşului, de unde se poate ajunge la cetate, sau sta pur şi simplu la o cafea espresso, dar şi la o masă aromatizată cu ierburi de grădină (albanezii gătesc cu multă mentă, oregano etc.), trebuie să pui ochii la încercare, căci ai ce vedea. Calitatea prelucrării pietrei este de cel mai înalt nivel. Cioplitorii au stăruit în egală măsură asupra celor care au placat zidurile, acoperişurile, dar şi la cele care au închipuit caldarâmul...Nu este nimic întâmplător, expediat, lăsat în stare brută. E foarte adevărat că a mai lucrat şi timpul, picioarele oamenilor, roţile maşinilor, a căruţelor de altădată...   

Se observă foarte limpede diferenţa dintre arhitectura tradiţională, şi construcţiile recente, obraznice le-aş spune. În această zonă, pe o vastă platformă de beton s-a lăfăit statuia monstruoasă a lui Hoxha, născut aici, în 1908, într-o familie musulmană. Acum pe acel loc acum e o parcare. În dimineaţa în care m-am trezit cu imaginea maşinilor garate acolo, am avut sentimentul că sunt suspendate, planează de-asupra culelor vechi...atât de inadecvată e prezenţa acelei cantităţi enorme de beton.  
Anul trecut s-a împlinit un secol de la naşterea, în acest oraş, a unuia din cei mai sângeroşi dictatori ai secolului XX, Enver Hoxha. Iar locuitorii nostalgici, şi chiar cred că mulţi sunt tineri, dezamăgiţi de oportunităţile fără perspectivă oferite de noile realităţi -- au adus un viu omagiu acestuia, scriindu-i numele pe murii caselor din zona veche a oraşului. Asta în condiţiile în care, în 1997, indivizi neidentificaţi au aruncat în aer casa acestuia, păstrată până atunci ca muzeu. 
Consider că timpul petrecut în Gjirokaster, locul de naştere al unuia dintre scriitorii mei preferaţi, Ismail Kadare**, a fost unul din cele mai încărcate de emoţii, şi cele mai vii amintiri mă încearcă -- din întregul periplu albanez. 



N.B. Toate fotografiile îmi aparţin

* cartea a apărut recent la noi (2008), la editura Leda, a grupului editorial Corint, în traducerea foarte îngrijită şi trudită a lui Luan Topciu.
** Marele scriitor a dedicat oraşului natal romanul Cronică în piatră (1971), publicată la noi în 1983.   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
21 septembre 2009 1 21 /09 /septembre /2009 12:20
Stella Ghervas este un istoric al modernităţii europene care, cu fiecare cercetare nouă apărută, face dovada unei cunoaşteri amănunţite şi foarte profunde a acelei perioade, concentrându-şi interesul la hotarul dintre faptul brut, consemnat de arhivă, cel păstrat de memoria colectivă, şi datele "istoriei mari", ideologice şi politice, rezultând o scriitură istoriografică complexă, densă, înţeleaptă şi convingătoare. Cartea "Reinventer la tradition. Alexandre Stourtza  et l'Europe de la Sainte Alliance", Edition Honore Champion, Paris, 2009, apărută la finele lunii martie, a fost distinsă cu Médaille d'argent, Prix Guizot 2009 de l'Académie française. Cartea aceasta apare la capătul unui studiu îndelungat şi acoperă în timp aproape un deceniu de cercetare, acribie şi consecvenţă. Vreau să cred că după lectura acestei cărţi voi fi mai lămurit asupra unor astfel de sintagme precum: "State balcanice", "Răsărit ortodox", "Naţiuni sud-est europene", "Sfânta Alianţă", "Europa ortodoxă" etc.  
Volumul fost lansat zilele trecute şi la Chişinău. 
Acesta va fi tradus în România, la editura Polirom. 

Stella Ghervas face parte din generaţia tinerilor istorici, formaţi în condiţiile unei mobilităţi maxime a cercetătorilor, iar roadele încep să apară! Fructe minunate şi necesare.  
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 septembre 2009 6 19 /09 /septembre /2009 07:58

Dacă în raza orașului nu s-au conservat monumente vechi, post-bizantine, pe o rază ce variază între 15-20 de km. se pot vedea câteva exemple de arhitectură și pictură foarte prețioase. Cel mai cunoscut monument din zonă se consideră cea dedicată Sfântului Pantelimon, din Gorno Nerezi, un sat montan, de pe coastele căruia Skopjie se vede ca-n palmă. Ctitoria inițială datează din al XI-lea veac, iar pictura se conservă într-o stare deosebit de bună, restaurată și conservată în numeroase rânduri.

În stânga mănăstirii se observă turla unui minaret. În lumea aceasta Ortodoxia este urmată îndeaproape de Islam, vecinătățile fiind percepute ca o normalitate organică, indestructibilă.
Această Coborâre de pe Cruce este copleșitoare, prin simplitatea sa dar și prin încărcătura emoțională pe care o conține. Detaliile, puține, sunt unice în felul său; cleștele devine ca o limbă de clopot, jelania lui o auzi fără să vrei.
 În proximitatea Skopjiei, trecând prin localitatea Saray, se merge spre defileul râului Treska, unde ne așteaptă o întâlnire cu două monumente deosebit de pitorești; primul este Biserica Maicii Domnului-Matka, ridicat pe la mijlocul secolului al XIV-lea, din pictura inițială a căreia nu s-a păstrat nimic. Cea care poate fi văzută in situ este din 1497, iar cei care au contribuit la realizarea acesteia și la lărgirea bisericii sunt: Milica cu Tošnik, împreună cu fiul lor Nikola, cărora li s-a alăturat Mitropolitul Atanasije. 
Minunatul detaliu încastrat în unghiul exonartexului -- care reprezintă o piatră tombală cu o inscripție în limba latină -- atestă fără tăgadă grija celor care au lărgit biserica pentru vestigiile strămoșilor. De remarcat că deși literatura de specialitate nu aduce în discuție acest monument, am depistat destule detalii și mărturii lapidare care ar justifica o atenție mai specială (incizii, reliefuri în meplat etc.). 
Mergând pe firul riului Treska, se ajunge la o mică hidrocentrală, acolo mașina trebuie abandonată, și mers pe jos mai departe. Traseul este impresionant. Pietruit și îngrijit amenajat. După câteva curbe se deschide o priveliște rară: lacul Treska îmbrățișat de stânci. Pe umărul unui promontoiu se înalță eleganta biserică a Sfântului Andrei. Ridicată la 1389de Andrei, unul dintre fii regelui Vukašin, este un exemplu tipic de arhitectură monastică. Pridvorul a fost adăogat în timpul dominației turcești, iar caracterul său deosebit este vizibil. Pictura este exemplară, bine conservată. O datorăm Mitropolitului Ioan și ucenicului său, monahul Grigorie -- lucru atestat în mod foarte vizibil de-asupra proscomidiei, printr-o inscripție lămuritoare. Mitropolitul Ioan, împreună cu un alt emul al său, monahul Makarie, a mai pictat și la mănăstirea Zrze, iar aceste două exemple de pictură au influențat evoluția artei frescei de la finele secolului al XIV-lea. 
Markov Manastir se află în cătunul Sušica. La est de orașul Skopjie, pe direcția Dracevo, drumul e de-a lungul căii ferate, iar de la Dracevo se face un drum spre dreapta. Există un indicator discret, spre stânga, dar dacă nu ești atent îl ratezi cu siguranță, căci e ascuns în frunzișuri. Satul este foarte pitoresc, mai păstrează, în paragină fiind, case tradiționale macedonene, zidite din piatră de râu, netencuită. În capătul satului este mănăstirea, care este activă. Cu hramul Sfântului Dumitru a fost înălțată cu începere din 1345, completată de-a lungul celui de-al XV-lea veac, conservă astăzi unul din cele mai ample programe iconografice de pe teritoriul macedonean. Ea datează din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, și conține impresionantele cicluri ale Născătoarei de Dumnezeu, a Sfântului Dumitru și a Sfântului Nicolae. Scena Adomirii Maicii Domnului este una dintre cele mai complexe reprezentări din întreaga lume a slavilor balcanici. Am avut norocul să o pot fotografia. Născătoarea de Dumenezeu apare în trei ipostaze în aceeași compoziție, această conflație de ipostaze este foarte rar întâlnită în biserica răsăritului.  
În drum spre granița cosovară, pe șoseaua spre Priština, dela nord de Skopjie, trebuie să nu ratezi un drumeag asfaltat spre dreapta, căci nu există niciun indicator, dar lumea e foarte binevoitoare și te îndreaptă la orice bifurcație de drumuri. Reperul este satul Gornjane și mănăstirea Sfântului Nikita. E una din cele mai vechi din acest spațiu, datează de la 1307/1308.
Mănăstirea este practic depopulată, am văzut un singur monah, bătrân. ”Maestrul de ceremonii” era o doamnă pe care a trebuit să o așteptăm să-și spele vasele, rufele, și apoi, ne-a deschis biserica, aproape cu un control corporal, să nu fotografiem! A stat cu ochii pe noi, ca pe pușculița cu bani, care nu cumva ”să furăm” imagini. În stare de asediu permanent fiind am remarcat totuși și aici calitatea deosebită a veșmântului pictural, dar fără măiestria celor anterioare. 
Satele sunt terasate, cu case masive din piatră, iar în preajma mănăstirii chiar am coborât câci în fața ochilor ni se arăta o străduță demnă de a fi fost parcursă pe jos. 
Satele aici sunt cu totul speciale, ele conservă încă imaginea ancestrală a satului tradițional, chiar dacă se află la o distanță mică față de capitală. Și se află, cred, în directă relație cu imaginea arhitecturii eclesiastice. Piatra este folosită pentru toate. Piatra masivă, nefinisată, brută, cu toate nuanțele existente.
   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 septembre 2009 2 15 /09 /septembre /2009 23:28
Regăsesc același oraș sumbru, înghesuit, cu o infrastructură complicată, cu o gară feroviară suprapusă, sub care trece un mare bulevard...oraș încă neîntremat după zdrobitorul cutremur de pământ din 1963! Probabil că nu-și va reveni niciodată, sau cândva. Estetica apareiajului de beton parcă și-a oferit un adevărat regal în inima acestui oraș, dar și în periferiile lui. Străvechiul Pod de Piatră, după o îndelungată restaurare, a revenit la funcțiunea sa inițială, de punte peste râul Vardar.
Podul marchează elegant faleza, și este direct legat de principala piață publică a orașului, Piața Macedonia.
Sediul principal al poștei macedonene este poate exemplul cel mai pregnant al esteticii betonului brut. Structura acestui edificiu este din beton masiv, cu șarpantă de oțel.
Dacă dai ocol acesteia, ai sentimentul că te afli în preajma unui OZN pitoresc, dar nu mai puțin gri.
Tot în perioada reconstrucției orașului un grup de arhitecți polonezi au propus formula unui muzeu de artă contemporană, care era la acea dată, după 1964, poate cel mai modernist exemplu de instituție muzeală din Europa. Din spațiile sale vaste se văd secvențe panoramice asupra orașului, iar în părțile laterale poate fi admirată vechea Cetate (Cale), precum și noul stadion, cu niște tribune ce amintesc o gigantică nucă desfăcută în două. Colecția sa de artă este și ea demnă de toată atenția amatorilor de artă actuală! În acest moment se pot vedea lucrările din cadrul Bienalei de tineret, Skopjie 2009.
Catedrala mitropolitană Sfântul Clement de Ohrida este o construcție bizară pentru ”conservatoriștii” zeloși, dar nu mai puțin impresionantă pentru cei care admit că orice timp trebuie să-și aibă arhitectura sa. Aceasta, construită după 1970 se situează, cred, în avangarda curentului înnoitor al arhitecturii ecleziastice a secolului XX. Un exemplu bun, problematizant, interesant de studiat cum a modificat spațiul liturgic, al comuniunii credincioșilor. Nava centrală este efectiv circulară, iar enorașii se adună ca într-un amfiteatru. În fața catedralei se înaltă statuia Mitropolitului Dosithei, cel care a pledat pentru reactivarea Arhiepiscopiei Ohridului și a Macedoniei. Actualmente biserica ortodoxă macedoneană este autocefală. 
După moartea Maicii Tereza, născută la Skopjie, s-a înălțat acest Memorial, care reprezintă apoteoza sincretismului arhitectural; constat că nu există forme, volumetrii și materiale care să nu fi fost incluse în fizionomia acestui edificiu. O construcție cel puțin stranie, deși prin bizareria sa frizează nițel kitsch-ul...
Cam așa se vede gara pe piloni, de pe Muntele Vodno, în drum spre mănăstirea Gorno Nerezi (secolul al XII-lea).
Poate unul din lucrurile cel mai greu explicabile la Skopjie este prezența acestui monument al lui Gheorghi Kastrioti Skanderbeg (denumit Skanderbeu), voievodul Albaniei, căci o statuie similară tronează și în centrul Tiranei! Să fie, oare, acest insert simbolic un pas hotărât spre afirmarea ”Albaniei Mari”, după cum trâmbițează anumite grupuri naționaliste ale albanezilor? Mi-amintesc că acum 11 ani cercurile intelectuale ale macedonenilor erau foarte îngrijorate de o atare perspectivă; iar atunci această statuie încă nu trona în preajma zonei denumite Čaršija, partea veche, istorică a orașului...Se pare că lucrurile au avansat, și nu neapărat în direcția bună pentru slavii meridionali. Vreau să cred că acest spațiu nu va întregi raptul samovolnic produs prin autoproclamarea enclavei Kosovo! Lucrurile sunt foarte complicate...
Din orașul vechi am extras și acest minunat fragment de pictură murală, finețea și delicatețea desenului m-au cucerit. Păcat că viața lui nu va fi lungă, căci după cum bine se vede, casa stă să se prăbușească, e complet subredă, iar astfel de detalii nici nu le mai vede nimeni. Astfel, poate, i se va prelungi existența...
   
O foarte frumoasă selecție de fotografii din Skopjie se mai poate vedea și aici. Dar acestea nu îmi aparțin, ci lui Alan Grant. Tot acolo se mai pot parcurge și alte secvențe ale încântătoarei Macedonii. Omul are ochi bun.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 septembre 2009 2 01 /09 /septembre /2009 22:09

În 19 septembrie violonistul de origine chineză Yo-Yo Ma va concerta la București, în cadrul Festivalului Enescu, alături de fabuloasa sa trupa internațională reunită sub denumirea The Silk Road Ensemble. În bogatul program pe care-l vom audia la Opera Română fugurează și minunata compoziție The Silent City, semnată de Kayhan Kalhor, pe care o puteți pregusta pe internet aici, dar și aici, și nu înainte de a o asculta până la capăt, aici. Este, cum spuneam, o singură piesă fracționată din motive tehnice în trei secvențe. În subtext, există și ”teme românești”. Audiție plăcută! Ne vedem la concert.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
26 août 2009 3 26 /08 /août /2009 08:41

Septembrie e, pentru noi, luna drumeţiilor...de regulă plecam spre Moldova, la părinţi, şi Basarabia profundă. Anul ăsta, românilor, nu le este îngăduit să intre prea uşor pe acolo! De aceea, am decis să ne continuăm periplul balcanic, care oferă adevărate delicii ochiului, burţii, spiritului, picioarelor...După Bulgaria, Serbia şi Muntenegru, urmează Macedonia şi Albania, urmând ca Grecia să ne întâmpine, probabil, la anul, tot pe vremea asta. Dacă Macedonia mi-a fost dat să o vizitez în 1998 -- ce vremuri! -- după care tânjesc până azi (iar sandalele din piele cumpărate atunci le-am aruncat recent), atunci Albania (Shqipëria, cum o numesc ei înşişi, albanezii) o să ofere revelaţia descoperii pe viu a tărâmurilor mitice ale legendarilor iliri. Este ţara care a dat lumii războinici, eroi, folclor bogat, o muzică ţărănească copleşitoare, dar şi mari scriitori precum: Lasgush Poradeci, Mitrush Kuteli, Ismail Kadare. Descoperirea lumii albaneze s-a produs pentru mine prin romanele şi povestirile lui Kadare, dar şi printr-o familie de tineri albanezi, intelectuali sadea, stabiliţi de mai multă vreme în Bucureşti. Multe popoare mici şi-ar dori să aibă astfel de soli, precum sunt cei de care vorbesc...Deşi au durat ani şi ani până să ne pornim la drum spre acele meleaguri, pe cât de îndepărtate, pe atât de magnetizante, tentaţia de a ajunge acolo nu s-a diminuat aproape deloc. Aproape haotic frunzăresc şi caut să revăd proza lui Kadare, cotrobăi după referinţe despre istoria Albaniei, fac în cap diverse trasee, încercând să desluşesc priorităţile, destinaţiile de maxim interes... Am regăsit minunata evocare a personalităţii lui Lasgush Poradeci, făcută de Ismail Kadare (Ameninţarea soarelui -- Discobolul, nr. 23-24, nov.-dec.1999); este un poem în proză dedicat ultimului Homer al Balcanilor...şi mi s-a făcut dor de lacul Ohrid, căci tot ce a avut şi lăsat mai bun acel poet, e legat de albastrul unic al acestui lac. Apa dintre munţi străjuită pe de o parte de Pogradec, la albanezi, şi de urbea Ohrid, la macedoneni, face ca aceste metisaje etnice şi religioase, ortodocşi, latini şi musulmani, să-şi uite tensiunile dintre ele, să se contopească în acea frumuseţe de negrăit. Căci e cu adevărat ceva ce te amuţeşte. Iar sudul Albaniei, de la Corca în jos, spre graniţa cu Grecia, musteşte de legende şi amintiri legate de Sfinţitul mucenic Cosma Etolianul, Apostolul săracilor.
Peste exact o săptămână vom păşi pe acele locuri, împărtăşindu-ne din peisaj, apă şi soare, coborând dispre Vardarul păstrător de memorie şi de metafore.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 août 2009 3 19 /08 /août /2009 11:48

trebuie văzută negreșit, în primul rând de către cei care savurează meniurile dar și gastronomia, se înțelege! Deocamdată, citim o cronică a manifestării. Ne întâlnim la masă?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
17 août 2009 1 17 /08 /août /2009 13:02

Scriam cu ceva timp în urmă despre tinereţea familiei de artişti Sainciuc / Rusu-Ciobanu, tinereţe manifestată atât prin operă, cât şi prin disponibilitatea acestora de a fi un model pentru cei mult mai tineri, întreaga lor carieră funcţionând ca un model autentic prin onestitatea şi consecvenţa traseului creator...Au trait si activat toata viata lor la Chisinau. Tanara plasticiana Valeria Duca, citind pe blog consemnarea mea despre expozitia lui Glebus Sainciuc, a avut amabilitatea sa-mi trimita un lot de fotografii facute in casa si in curtea celor doi nonagenari ai artei basarabene, facute in chiar ziua vernisajului expozitiei lui Glebus Sainciuc. M-am bucurat sa constat ca stravechea casa in care locuieste acel cuplu minunat, arata exact asa cum mi-am imaginat. E o dubla bucurie sa constati cum se sudeaza puntile intre oameni, cum generatiile se intalnesc, in pofida a ceea ce, cu mahnire, mi-a scris Valeria: "Imi pare rau ca sunt bolnavi si traiesc uitati de toti in saracie. Oare asa ajung la batranete pictorii care au lucrat toata viata..." Vreau sa cred ca nu toti! Dar si acestia, in posteritate, vor avea parte de un destin mai luminos, pilduitor si emblematic.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 août 2009 1 10 /08 /août /2009 14:29

Îmi place foarte mult să studiez cu lupa fotografiile, să le "descopăr" cu "al doilea ochi", cel secund...Găsesc adesea lucruri suprinzătoare, ameţitoare, anesteziante. Păcat doar că lăsând de o parte lupa, lumea fotografiei revine la normalitatea ei ascunsă, pitită în umbra detaliilor mai mari şi prea vizibile. Ei bine, discuţiile din ultimele zile în jurul "fitilului" aruncat de dl. Pleşu la adresa lui Puric, m'au făcut să întrevăd un fond mai generos pentru discuţie, dar deocamdată îl păstrez pentru mine. Până una-alta prefer să divulg ce am decoperit în această fotografie, în care unul din cei mai mari compozitori al timpurilor noastre, Arvo Pärt, este suprins într'un moment de meditaţie*. Fotografia face parte din caietul de prezentare inclus în albumul Misterioso, unde Arvo Pärt figurează cu celebra piesă Spiegel im Spiegel. Piesa aceasta e şi parte din coloana sonoră a filmului Oglinda, a lui Tarkovski. Cum e şi firesc!

Printre cărţile din stânga compozitorului descopăr -- deloc suprins -- câteva Paterice, şi o carte de memorii din Gulag a părintelui Arsenie (în lume: Streltsov Petr Andreevici: 1894-1975). Cartea acestuia din urmă este absolut tulburătoare, şi poate fi pusă alături de Povestirile din Kolâma a lui Şalamov! Volumul este accesibil în variantă on-line, de aceea se poate ceti pe îndelete, spre luare-aminte. Dintre multele şi răscolitoarele sketch-uri m'a atins unul, care are legătură şi cu profesia mea: istoria artei. Se relatează acolo despre un episod în care un grup de scriitori, pictori, critici de artă, actori s'a adunat în baraca lor după o zi de muncă silnică, acţiunea petrecându-se, evident, în Gulag. Discuţia se purta despre "cele înalte", iar din tonul discuţiei reieşea că tema de bază era despre arta veche rusă şi arhitectura aceleeaşi perioade. Ca să fie luat în batjocură, intelighenţia rusă fiind convinsă de troglodirea popilor, unul dintre conferenţiari l'a abordat, condescendent, pe părintele Arsenie, întrebându-l: "O întrebare simplă, dar interesantă: ce legătură vedeţi între ortodoxie, arhitectura şi arta veche rusă?". Grupul de intelectuali a izbucnit în râs, iar părintele care se afla cu ceva treburi prin baracă, s-a scuzat că este ocupat momentan. După săvârşirea celor necesare, părintele a revenit în faţa profesorului care l'a abordat, şi l-a rugat să-şi formuleze întrebarea ce'i fusese adresată anterior...Toată lumea era conştientă de miza întrebării, fiind de calibru doctoral, cum la fel cu toţii erau siguri că "prostuţul" de popă nu avea cum să facă faţă acesteia. Alocuţiunea părintelui a durat cam o oră şi jumătate, timp în care a demonstrat cu exemple clare din iconografie şi arhitectură legătura indisolubilă dintre acestea şi ortodoxie, dintre predanie şi credinţă, dintre credincios şi icoană. Conferinţa s'a încheiat cu această frază: "Zidind biserici, omul rus a făcut ca piatra să cânte slava lui Dumnezeu, a îndemnat'o să vorbească creştinului despre Dumnezeu, şi să'L proslăvească pe El".  Întreaga asistenţă a ascultat înmărmurită, iar intelighentul zeflemitor a lăsat garda jos, morga sa belferească a coborât spre acest părinte, pentru a discuta de la egal la egal: "De unde ştiţi toate scrierile mele, de unde atâtea cunoştinţe în materie de iconografie şi arhitectură veche? Unde aţi studiat? Doar sunteţi preot?". Aici s'a văzut diferenţa de atitudine faţă de sufletul artei. O poţi cunoaşte, dar fără să o simţi. Părintele simţea sufletul omului; iar pentru a putea transmite adevărul întreg trebuie să înţelegi că între Dumnezeu, artă, ştiinţă şi intelighenţie nu e o ruptură, ci o contopire, o conlucrare...   

Arta fără trăire e conjunctură pură şi manipulare deşartă. Cuvinte şi construcţii fără şarpantă. Ortodoxia a fost şi este "motorul" principal al creaţiei autentice, şi azi, iar ca să revenim la Arvo Pärt -- întreaga lui creaţie este dovada acestei umile observaţii.      

P.S. Silouan Song este un omagiu ridicat Sfântului Siluan Athonitul, trecut în calendare în 1988, de către Patriarhia Ecumenică. Arvo Pärt a compus această piesă după întâlnirea cu Arhimandritul Sofronie, ucenicul cuviosului Siluan...trecut şi el la Domnul. Bach cu toată opera lui nu te convinge mai abitir de Existenţa lui Dumnezeu, cum reuşeşte să o facă această scurtă compoziţie.

Iertată-mi fie, neputinţa de a găsi cuvinte mai potrivite! 


*Fotografie de Roberto Masotti.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
7 août 2009 5 07 /08 /août /2009 21:18

După ce am citit lungul și zurliul interviu cu dl.Andrei Pleșu din Adevărul, m-am gândit cu ce aș putea ilustra acest text. Pentru că omul nostru spune multe acolo, dar și inutile. Cum de pildă mi s-a părut că a insistat cu judecățile despre Dan Puric. Să ne lămurim: Puric îmi este absolut indiferent, atât ca actor, dar și, adică și mai puțin simpatic -- ca tribun al ortodoxiei post-totalitare...dar acuzele și au curs gârlă (gen: ”Problema domnului Puric e că recurge la citate ca la o ornamentică neasimilată”), și asta deja nu mă lasă pe dinafară. Căci, unde ne poziționăm? De ce alții ar fi mai puțin competenți? Dacă scrii o carte despre literatura în care se invocă îngerii, gata, ajungi să și sporovăiești cu aceștia? Să le vorbești de la egal la egal? Să devii camaradul lor? Mă tem că nu e așa simplu. Cum la fel de păguboasă mi se pare ușurătatea cu care dl. Pleșu are rețete pentru toată lumea: președinte, politicieni, purici și Marie-France Ionescu (care cu siguranță, își spune: Ionesco!). Și-atunci, dacă tot relativizăm și liniștim totul, să ne calmăm, și să luăm un Orbit în gură, și să rumegăm...calm și îndelung. Imaginea asta mă bine-dispune, căci reușește să camufleze mizeria și decrepitudinea blocurilor de pe bd.Magheru cu aceeași ușurătate cu care unii pot deveni sau se pot retrage din funcții publice, să dea lecții de morală, când aceasta e doar retorică verbală, pentru că e imaginea -- după mine -- a viitorului nostru european. În care ne vom rupe dinții! Cu sau fără gumă de rumegat!  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article