Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

5 décembre 2014 5 05 /12 /décembre /2014 06:46

Róbert Berény este un artist maghiar (1887-1953), de factură avangardistă. De regulă, avangarda istorică se vinde bine. Cam toate casele de licitație din lume dau la prețuri onorabile cam tot ce s-a făcut sub umbrela acestui idiom!

Concret, s-a descoperit recent o lucrare considerată pierdută a acestui artist maghiar, și aceasta va apărea zilele viitoare la o licitație de la Budapesta. Investigația și returnarea picturii lui Róbert Berény o datorăm istoricului Gergely Barki, cercetător la Galeria Națională din Budapesta. Acesta relatează că în 2009 se uita la TV, împreună cu fiica sa la filmul Stuart Littel (1999), și la un moment dat a depistat în planul doi o pictură a unui artist pe care l-a recunoscut, ca fiind nimeni altul decât Róbert Berény, cel a cărui operă a marcat o epocă importantă a artelor plastice maghiare la începutul secolului XX. E vorba de tabloul ”Femeie adormită cu vas negru” (Sleeping Lady with Black Vase), care datează din perioada 1927-1928. Gergely Barki a scris mesaje timp de doi ani la creatorii acelui film, până cînd, în sfîrșit, i-a venit un răspuns: piesa a fost cumpărată din statul Pasadena, și fusese achiziționată ca recuzită pentru film, cu suma de 500 de dolari. După filmări, tabloul care nu reprezenta nicio valoare pentru cei implicați în turnarea comediei, a fost vândută și uitată imediat. Dintr-o pură întâmplare, cum se vede - a reapărut în circuitul public al artei, și de data asta nu mai este un tablou oarecare, un element de staffage, ci unul a cărui valoare și evaluare chiar contează. Se va porni licitația de la 110.000 euro, și probabil va crește?!

bereny_robert-alvo_no_fekete_vazaval_-alvo_no-_1927_1928-48.jpg

De fapt, puteam trece cu vederea o astfel de știre. Mi-a fost semnalată. Iar când m-am gândit mai bine, m-am prins că nu e genul de știre care poate fi omisă. De ce? Pentru că descoperirea aceasta este importantă pentru recuperarea operei unui artist, dar este cu și mai mare greutate pentru piața artei. Cât este știință, istoriografie de artă, în acest caz, și câtă pondere va avea campania de presă pentru o mai bună cotație a acestei opere? Site-ul casei de licitație se deschide anume cu fluxul de știri, care a invadat presa internațională. În aceste condiții, piesa va atrage un public larg și curios, chiar dacă cumpărători vor fi, probabil, mult mai puțini. Unul însă va deveni fericitul posesor, cu întreaga sa poveste cu tot...

Dar mai presus de orice, este îmbucurător când o operă de artă - care a rătăcit îndelung prin lume - revine acasă, cu gloria ce i se cuvine!

 

Imagine: Róbert Berény,”Femeie adormită cu vas negru”

©Virág Judit Galleria.hu  

UPDATE: 16 decembrie, 2014. Piesa s-a adjudecat pentru suma de 70 mln de forinţi, reprezentând suma de 229.508 euroEste o sumă onorabilă pentru un artist aparţinând avangardei istorice maghiare, arhivei vremurilor "nebuniei" frumoase şi romantice a anilor de până la al II-lea Război Mondial!         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
27 novembre 2014 4 27 /11 /novembre /2014 08:57

Moara-lui-Assan-4038.JPG

foto: ©vladimir bulat

iulie, 2014, București

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 novembre 2014 3 26 /11 /novembre /2014 06:43

Chiar nu-mi dau seama câtă lume a cetit acest comentariu al meu, vechi de mai bine de cinci ani, publicat tot pe acest blog. În finalul notiței despre Zahar Prilepin conchideam: «Deocamdată, editurile din România nu se înghesuie să-i editeze opera, dar Simona Kessler, agenta lui pentru România, este optimistă, şi crede că un astfel de autor va avea un destin şi aici

 

Ei bine, în acest moment în limba română există două romane ale sale traduse, «San''kea» și «Patologii», iar autorul a vizitat zilele trecute Bucureștiul, ocazie cu care și-a lansat aceste titluri, în cadrul Târgului Internațional de carte GAUDEAMUS, la care Rusia a fost invitat de onoare. Alături de scriitor a stat una din cele mai importante editoare ale Rusiei, Elena Șubina, cea care i-a publicat ultimul său roman, «Mănăstirea» («Обитель»), cartea care ieri a primit premiul cel mare al prestigioasei confruntări literare «MAREA CARTE» («Большая книга»). Voluminosul roman, de peste 740 de pagini, este dedicat unui episod tragic al istoriei Rusiei de după 1917. Acțiunea lui se petrece la marea lavră Solovki, dincolo de Cercul Polar, unde s-au pus bazele sistemului concentraționar sovietic, acelui sistem care va intra în istoria lumii sub umbrela acestor inițiale, cu majuscule - G.U.L.A.G., despre care există deja o bibliografie stufoasă, pasionantă, care a culminat cu monumentala monografie cu același nume, semnată de cercetătoarea Anne Applebaum (tradusă în românește la editura Humanitas, 2011).

 

Dar cartea lui Prilepin este despre un episod care premerge cronologic evoluția G.U.L.A.G.-ului, acel loc a intrat în conștiința istorică sub denumirea de SLON (Lagărul cu regim special de la Solovki), situat pe arhipelagul Solovki de la Marea Albă, unde până la 1920 se afla o mare mănăstire (existentă aici de pe la 1436, cînd sosește pe aceste meleaguri monahul Savatie și îl întîlnește pe cuviosul Gherman). Din 1923 s-a inițiat aici ceea ce va fi numit în literatura de specialitate: ”mama” și ”laboratorul” G.U.L.A.G.-ului, unde monahii și primii deținuți conviețuiau, își gestionau destinul, sufereau împreună, găteau și se gospodăreau împreună. Lagărul acesta s-a închis în decembrie 1933. Despre acest deceniu de suferință, experimentare, confuzie și pierdere a deminității umane a încercat să scrie și Prilepin în romanul său. Poate că i-a reușit. Referințele despre acest roman, în Rusia - și pozitive, și de-a dreptul usturătoare - se spune, depășesc ca volum însăși lucrarea la care acestea se referă. Nu voiesc să mă pronunț acum în niciun fel despre cartea lui Prilepin.

 

Doresc însă să aduc în discuție geneza temei acestui episod al istoriei umane din Rusia, pe care romanul «Mănăstirea» o va redeschide cu siguranță în conștiința rușilor. Problema e că atât cât am apucat să parcurg din cele scrise și afirmate public de autorul însuși, acesta nu face deloc referire la două cărți de memorii care au alungat ceața din fața adevărului, care au povestit lumii occidentale despre experimentele care se nășteau la începutului anilor ''30, în Patria Sovietelor, în tînărul stat socialist. Este vorba de volumul «Doăuzeci și șase de închisori și evadarea din Solovki» a lui Iuri Bezsonov, publicat la Paris în 1928, și cel al lui Sozerko Malsagov, «Insula infernului» (Island Hell: A Soviet Prison in the Far North), tradus la Londra, în 1926. Aceste scrieri au fost publicate la scurtă vreme după ce cei doi alb-gardiști,  Iuri Bezsonov și Sozerko Malsagov (fugind împreună cu alții câțiva, în total 5 persoane), au reușit să edaveze din prizonierat, și după 35 de zile de deambulare prin imensitățile pustii (au părăsit pușcăria în 18 mai 1925, și au hălăduit îndelung între Rusia și Finlanda, până când au ajuns în localitatea Kuusamo), au reușit să se simtă în siguranță, departe de Rusia socialistă. În 1926 Bezsonov se mută în Franța, iar Sozerko Malsagov - în Polonia. Scrierile lor despre această evadare din ”pușcăria popoarelor” au avut un destin ambiguu. Acestea nu au fost niciodată reeditate, și sunt cunoscute în edițiile princeps. De pildă, deja pomenita Anne Applebaum deși pomenește despre aceste cărți memorialistice, nu o citează pe cea a lui Bezsonov la indicele de la finalul masivului său volum. Apare însă titlul cărții lui  Sozerko Malsagov. La Paris, în plină epocă a avangardismelor, intelectualitatea a receptat cu destulă rezervă scrierea tânărului ofițer Iuri Bezsonov, singurul care l-a susținut public a fost scriitorul Rudyard Kipling, care a afirmat:  ”Nu se poate minți astfel, eu îl cred pe acest tânăr”. Romain Rolland, Anatol France, Lion Feuchtwanger ș.a. au considerat cartea aceasta de memorii - o colecție de cleveteli la adresa tânărului stat socialist. Nici URSS nu s-a lăsat mai prejos. L-a delegat pe obedientul și talentatul Maxim Gorki să meargă la Solovki, și să scrie «adevărul adevărat» despre ce se petrece acolo, în 1929. Astrele s-au așezat, în cele din urmă, în defavoarea disidenților regimului sovietic, cei doi au căzut în dizgrație...multă vreme numele lor au dispărut din conștiința publică, iar autorii s-au pomenit marginalizați și denigrați.

Bezsonov_ed.princeps.jpg

Chiar și Zahar Prilepin, astăzi, îi ignoră suveran! Poate că nu a fost intenția lui să le facă dreptate. Posibil. Și totuși, mi-este greu să cred că cercetând arhivele fostului NKVD, timp îndelungat, să nu fi găsit măcar referințe despre aceste evadări celebre...(Soljenițân, de pildă, amintește despre asta). În esență, mai cred că Prilepin a eludat cu bună știință acel episod, pentru că, ideologic, îi va fi contrazis întreaga sa intenție, bine camuflată, de a spune adevărul doar pe jumătate, adică așa cum îl înțelege el...Este cu atât mai jenantă această poziționare, cu cât scriitorul Prilepin are actualmente un succes fulminant în Rusia putiniană! El este cu totul vrăjit de propria faimă, dar și de ideea panslavismului. Kipling, cu siguranță, nu l-ar fi aplaudat și nici gratulat, cum a procedat cândva cu  Bezsonov.

 

în imagine: pagina de titlu a ediţiei princeps a cărţii lui Iuri Bezsonov (cu fotografiile autorului), apărută la Imprimerie de Navarre, Paris, 1928.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
25 novembre 2014 2 25 /11 /novembre /2014 06:22

1126-mnam.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
24 novembre 2014 1 24 /11 /novembre /2014 15:12

Acum un an semnalam marea captură de artă a secolului. Fiul unui mare comerciant de artă (Hildebrandt GURLITT), din era nazismului, Cornelius GURLITT era găsit cu nişte taxe neplătite, iar descinderea poliţiei în apartamentul acestuia din München a scos la lumină existenţa unei colecţii de artă cu numeroase piese fie uitate, fie a căror urmă a fost demult pierdută...

În primele zile ale lui mai 2014 Gurlitt a murit, iar întreaga lui colecţie a intrat în proprietatea statului german. NYTimes i-a dedicat un lung necrolog. Gurlitt avea 81 de ani. 

Astăzi aflăm că un muzeu din Elveţia,  Kunstmuseum din Berna, a fost desemnat de a fi moştenitorul acestei comori de artă modernistă, zăvorâte decenii în şir într-o locuinţă privată din Germania. Această instituţie de aici încolo de va ocupa de gestionarea colecţiei, de cercetarea şi punerea ei în circuitul public. Elveţia, ca ţară neutră, va da un exemplu, se crede, întregii lumi vechi, cum se gestionează un patrimoniu problematic, fără party-pris-uri şi interese politicianiste.

Personal pe mine această ştire m-a descumpănit, şi m-a mirat peste măsură. Cu toate acestea, cazul este unic în felul său, şi trebuia, probabil, expatriat din spaţiul german, dată fiind antecedenţa istorică a Germaniei în "chestiunea evreiască", iar arta acelei perioade reprezintă o problematică mult prea delicată, şi acesteia nu i se va găsi, cred, o soluţionare viabilă niciodată...

max-liebermann.jpg

Max Libermann, Plajă. [Piesa din colecţia Gurlitt].

Sursa imaginii - bbc

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
21 novembre 2014 5 21 /11 /novembre /2014 06:45
Acest Comunicat mi-a fost remis de doamna Magda Stavinchi, cercetăroarea care m-a făcut atent la personalitatea unică a astronomului Nicolae DONICI, unul dintre cei mai importanţi astronomi ai secolului XX, şi despre a cărui moarte pînă de curînd nici nu s-a ştiut nimic cu exactitate. Acum că ştim, îl vom pomeni, şi ne vom ruga pentru buna aşezare a sufletului său în faţa lui Dumnezeu!
"La 8 septembrie a.c. Academia Română şi Academia de Ştiinţe a R. Moldova au celebrat 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Donici, membru de onoare al Academiei Române, membru fondator al Uniunii Astronomice Internaţionale.
Este celebru pentru numărul impresionant de eclipse de soare observate, în Spania, Portugalia, Cambodgia, SUA, Crimeea sau Turcia, pentru expediţiile de pe Mont Blanc, Egipt, sau în Sahara, pentru fondarea Observatorului de astrofizică de la Dubăsarii Vechi de pe malul drept al Nistrului. Se ştie că a părăsit St. Petersburg după prima revoluţie din februarie 1917, Odessa după invazia bolşevicilor, Basarabia după cedarea acesteia în 1940, România după evenimentele din 1944, după care firul s-a rupt. Nici o informaţie certă despre el nu mai traversase Cortina de Fier.
Se bănuia că ar fi murit în 1956 la Paris, Nisa sau în Argentina. Descoperirea surprinzătoare în această vară a nepoatei lui din Argentina a eliminat această ultimă variantă. Atunci unde şi când a murit ? O ultimă speranţă pentru elucidarea misterului: CNRS (Franţa). Într-adevăr, aici s-a găsit cheia: cele aproape 200 de pagini ale dosarului Donici de la CNRS au dat ca dată certă a morţii: 21 noiembrie 1960, ca loc un azil de bătrâni de la Puget-Téniers în apropiere de Nisa, dar şi detalii cutremurătoare despre ultimii ani ai vieţii lui, când s-a zbătut până în ultima clipă pentru servirea pasiunii lui – Astronomia, în condiţiile unei sărăcii crunte, care i-a fost făcută suportabilă numai cu ajutorul CNRS, nu şi al ţării sale.
Aşadar, după aproape şapte decenii de când s-a pierdut practic orice legătură cu Nicolae Donici, am aflat că 21 noiembrie este ziua în care vom comemora 54 de ani de la pierderea lui.

 

A iubit eclipsele dar nu cred că a bănuit vreodată cât de lungă va fi eclipsa care se va aşterne peste numele lui".
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
20 novembre 2014 4 20 /11 /novembre /2014 13:18

Chiar dacă hrişca (Fagopyrum) a fost prezentă pe mesele românilor în interbelic, această cereală a dispărut din orizontul gastronomic al românilor pentru multe decenii după aceea. Este un produs străvechi şi provine, se spune, de prin Himalaya. Aşa sau altfel, apariţia acestuia se leagă de migraţiile asiaticilor, şi a devenit într-un anume timp, mai ales la slavi, un produs alimentar de bază. Epoca sovietică a consacrat hrişca drept o materie primă de bază pentru orice masă zilnică. Omniprezenţa hrişcăi în imensa Rusie este valabilă şi astăzi. Se cunoaşte la ei de prin secolul al VII, înainte să devină creştini, şi i-au zis aşa, Гречи́ха,  prin asocierea acesteia cu grecii, care au adus-o din Bizanţ.

Cine dintre europeni ar fi remarcat o astfel de informaţie, şi anume că în Rusia s-a scumpit acest produs cu 27, 5 % în primele zile ale lunii noiembrie? Unele hipermarketuri au redus vânzarea la cinci pachete (adică 5 km.) per persoană...pentru a stopa specula.

Ei bine,  asta a creat isterie în mediul cumpărătorilor. Lumea cumpără la greu hrişcă, de parcă inexistanţa acestui produs în casele lor ar putea avea consecinţe majore, dramatice. La noi astfel de pericole nu există, pentru că redescoperirea acestei cereale este recentă, foarte recentă!

Mi-amintesc că la începutul anilor '90 când student fiind, găteam hrişcă la cămin, colegii mei din jur nu înţelegeau de ce fiertura pe care o preparam, deşi arată ca un arpacaş - miroase total diferit. Regatul redescoperea o mâncare demult uitată, un gust inconfundabil. Desigur, medicina şi practicile naturiste, care au luat un avânt nemaiîntâlnit în România acordă hrişcăi un loc aparte. Se vinde cam peste tot, doar că cererea rămâne în continuare scăzută! Poate să începem să exportăm în Rusia hrişcă? Deşi statisticile arată că această ţară produce o cantitate de peste 800.000 de tone de hrişcă, ceva mai mult peste necesarul acestei ţări... 

grecka

Sloganul de pe pachetul de hrişcă glăsuieşte astfel: "Plăteşti mai puţin, trăieşti mai bine". Ce bine-ar ca fi aici încolo, să mâncăm hrişcă, şi viaţa noastră să fie mai bună! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 novembre 2014 3 19 /11 /novembre /2014 08:56

Moara-lui-Assan 7404Cartea aceasta, de bună seamă, trebuie să o cetească toți aceia care mai au în ei vână, simțire și demnitate românească. Pentru că este un compendiu care ne arată cum este românul, iubitor de credință ortodoxă, de neam și țară. Trădătorilor le este interzis acest volum, căci le va provoca o serioasă tulburare a conștiinței. Pentru că tot ce conține acest volum masiv, de peste 700 de pagini, și care se referă la 82 de destine românești, de la Sfântul Constantin Brâncoveanu până la Marcel Petrișor - este o mărturie despre cum trebuie să fii, ca om! Nu este însă un rețetar, o ”carte de gătit” oameni, ci este o culegere de fapte, situații, întâmplări, aporii și suferințe petrecute prin și cu acești oameni, de care trebuie să fim mândri, și exemplul cărora se cade să-l urmăm, în toate. Este o carte deschisă...Un model paideic, la care putem adăoga, fiecare pe cont propriu, noi exemple, noi destine, noi căi spre mântuirea în Hristos.

 

Da, este o carte profund creștină, a unui autor creștin, pe care Sorin Lavric l-a numit un ”autor cu o notorietate undergroud”, pentru că și-a asumat neabătut această poziție, nicidecum comodă după 1990, de a fi un declarat autor creștin, cu valori etice și morale de la care nu s-a abătut niciodată. Indiferent de furtunile, polemicile și controversele care s-au abătut asupra acestui neam, Răzvan Codrescu a rămas intact alături de Hristos, și cu Hristos. Numai o astfel de personalitate, de persoană, are dreptul major de a vorbi despre cei pe care i-a evocat în cartea sa - Cartea Mărturisitorilor (editura Rost și Fundația Sfinții Închislorilor, 2014). Avem un compendiu al învrednicirii românești, întinsă de-a lungul a trei veacuri, așa cum o simte și o înțelege cărturarul Răzvan Codrescu! 

 

Autorul a adunat în acest volum tot ce a scris despre bărbații neamului românesc de aproape două decenii încoace. Și nu intenționează să se oprească. Dorește să adaoge noi nume. Îi urez lui Răzvan Codrescu din tot sufletul ani mulți, și vrednicia cea din ”capul unghiului”. Și pentru ca portretul neamului românesc cel vrednic să fie complet, îmi permit să-i sugerez autorului să privească și spre destinele acelora din Basarabia istorică, și-mi vin în minte doar câteva nume: Simion Murafa (1887-1917), asasinat de o bandă de bolșevici, pentru că lupta pentru cauza românității în gubernia Basarabiei (prin partidul Național Moldovenesc); Vasile Stroiescu (1845-1926), cărturarul și filantropul; Alexei Mateevici (1888-1917); preotul militar, autorul unor imne esențiale pentru poporul românesc; starețul Damian Potoroacă (1921-2007), cel care după decenii la rând de slujire departe de casă, s-a reîntors în Basarabia, și s-a pristăvit la mănăstirea Dobrușa (de unde a plecat în lume și marele duhovnic al Bucureștiului, arhimandritul Sofian Boghiu; dar e și locul în care și-a început viața de monah cel ce avea să devină o spaimă a Ohrancăi țariste, Inochentie de la Balta (1865-1917), despre care în miticul interbelic a vorbit deosebit de pătrunzător părintele Ioan Zamă). Mă opresc aici, și-mi cer iertare de la autor pentru această cutezanță, de a-i mai pune pe umeri o astfel de povară.

 

Și desigur, are dreptate Răzvan Codrescu, când spune că un astfel de efort trebuie făcut de mai mulți oameni, printr-o co-slujire intelectuală, în care cărturarii să vorbească despre alții, de fapt, despre aproapele, proslăvindu-L în chip magistral pe Hristos.  

 

Nota bene: pe coperta cărții au fost reproduse fragmente din iconografia Elenei Murariu, cel mai important iconograf al mucenicilor Brâncoveni. Despre câteva repere ale acestei iconografii am avut ocazia să țin o conferință în cadrul proiectului Iconari în Otopeni, și al cărei text va fi tipărit în catalogul acestei minunate manifestări.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
16 novembre 2014 7 16 /11 /novembre /2014 08:48

Întîlnim la proorocul Habacuc (Habakkuk), care a glăsuit la Ierusalim cu vreo șase secole înaintea întrupării Mîntuitorului, această frază, care se referă la cîștigurile nemeritate: Căci piatra din mijlocul zidului strigă, şi lemnul care leagă grinda îi răspunde (Hab, 2, 11). 

Acestei strigări îi regăsim ecoul în cuvintele Domnului, care spune, cînd este îndemnat de farisei să-și certe ucenicii, pentru că-l preamăreau: Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga (Luca, 19, 40).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
15 novembre 2014 6 15 /11 /novembre /2014 08:30

Kakha Bendukidze a murit, la Londra.

Kakha Bendukidze a fost arhitectul reformelor din Georgia/Gruzia, singura țară din Caucaz care luat-o pe calea occidentalizării (2004-2012). Dar acest proces s-a oprit treptat, arătîndu-se cu vîrf de măsură că reformele economice nu sunt deloc într-o relație de compatibilitate cu democrația!

Se mai spune, că Bendukidze a murit de inimă rea, dezamăgit... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article