Anul trecut acest cuplu a prestat la Bran Jazz, în 31 august. Ei sunt Vincent Peiraini (acordeon)și Emile Parisien (saxofon soprano), și sunt francezi, albumul lor "Belle époque" a entuziasmat întreaga lume!

Mâine vor încânta publicul bucureștean, iar după concert, ovații și bis-uri frenetice și repetate, sper, va veni și cronica concertului...

Detalii: aici. 

18.12.

Inoubliable crème brûlée

Desigur, prestația celor doi a fost absolut copleșitoare. La drept vorbind, anul trecut nici nu m-au impresionat așa puternic, cum au reușit să o facă la București! Poate că și mediul unui festival de jazz corodează într-o anumită măsură percepția, atenția, acuitatea receptării...Poate că atunci cînd sunt mai multe nume, spectacole, recitaluri - mintea noastră obosește, nu mai e la fel de intensă  

Acum, la Institutul Francez - cinema Elvira Popescu, show-ul a fost total. Nu doar cu muzică high class, ci și cu pantomimă, gestică, duo-men-show incomparabile. Mai ales, Emile Parisien, pe lîngă faptul că e capabil de cele mai neașteptate extracții sonore din saxofonul soprano, este autorul unei gestici și mimici unice, a unui comportament scenic greu de dublat sau imitat. Este și un excelent coechipier al lui Peiraini, în fața căruia se și prosternează, la nevoie.

Una din cele mai intense prestații ale celor doi muzicieni din Hexagon s-a materializat în compoziția lui Vincent - Schubertauster, prezentă într-o versiune ceva mai „domestică” și pe albumul lor comun, "Belle Èpoque" (a 7-a pe listă). Este o compoziție lungă, lacerantă, complexă și inclasabilă, pentru că nu e deloc clasică, nici jazz, nici muzică nouă nu este, este ceva (con)crescut din plămada polifonică pe care numai cei doi o pot frămînta și oferi, mai ales în formula live.

Febra cu care prestează cei doi tineri muzicieni mă face să mă gîndesc la ei, de cum vor fi aceștia peste, să zicem, 30 de ani. Vor fi niște bunici-mentori care vor preda tainica rețetă a improvizației și virtuozității, sau nici nu vor apuca acea vîrstă, și vor arde de timpuriu în malaxorul unei agende fulminante, dar nu mai puțin solicitante și abrutizante? Ce vreau să spun este asta: în ce măsură lumea de astăzi mai poate conserva astfel de talente ca să rămînă intacte, fără să le suprasolicite și să le banalizeze prin oferte peste măsură de purtat și onorat?

Atît Parisien, cît și Peiraini nu se rezumă la formula aceasta - formidabilă - de duo, ci au și o carieră de quartet fiecare; astfel încît bijuteriile muzicale ascultate în seara zilei de 17 decembrie, nu rămîn intacte în cutiuțele lor de smarald. Ele se dizolvă în numeroase compoziții, mai ritmice sau mai criptice, mai melodice sau mai isterice, uneori pînă la indistincție. Așa sau altfel, și nu e un lucru deloc discutabil, muzicienii aceștia doi au reușit să schimbe și să influențeze în chip vădit fizionomia jazzului francez. Și nu numai.

Ne bucurăm că am fost părtași la un asemenea neuitat crème brûlée muzical! Care nu trebuia doar ascultat, ci și în egală măsură văzut, privit, admirat.           

„Я стою на этой трибуне не одна. Вокруг меня голоса, сотни голосов, они всегда со мной. С моего детства. Я жила в деревне. ...Eu nu sunt singură la această tribună. În jurul meu sunt voci, sute de voci, iar acestea sunt cu mine mereu. Din copilărie. Cînd locuit în sat”.

Astfel și-a început Discursul de la Stockholm Svetlana Alexievici, pe care l-a intitulat Despre bătălia pierdută. Și-a cetit lecția în limba rusă, limba în care și-a scris toate cărțile, toate cele 5 cărți. Tatăl ei a fost bielorus, mama - ucraineană. Dar casa ei a fost, mereu, marea cultură rusă, cu veșmîntul ei verbal, care a ajutat-o să ajungă pe acea tribună, și să vorbească despre parcursul său literar. De fapt, Alexievici nu a povestit despre literatură, nici despre cărțile sale, ci despre om, despre omul mic, care devine mare prin suferințele pe care le îndură. Minunanat este să constați că după război, într-o lume a femeilor, căci vremea de după război a fost un timp al femeilor - se vorbea mai mult despre dragoste. Iar autoarea spune că: Mi se pare că din copilărie am știut, ce este dragostea.

Lucrurile se schimbă însă treptat. Și, la capătul celor patru decenii, de cînd autoarea scrie, și se află acum pe tribuna Academiei Suedeze, conchide: Viața noastră se tot bălăngăne între neorînduială (бардак) și baracă (барак). Comunismul nu a murit, cadavrul este viu. În trecăt fie spus, textul în franceză, traduce бардак - prin bordel, iar cel englezesc, prin bedlam, adică, nebunie, insanitate mintală (de la Bethlem Royal Hospital). Altfel spus, pentru o anumită parte a lumii apusene turcescul bardak, care înseamnă doar pahar, desemnînd însă la ruși starea de haos, neorînduială, maxim deranj, decădere - devine ceva mult mai prozaic: bordel și casă de nebuni. Doar nemții, superdecentului cuvînd pronunțat de Alexievici, i-au zic Chaos, transmițînd exact sensul la care s-a referit autoarea! Desigur, bardak înseamnă în sens metaforic, și casă de toleranță, doar că un autor atît de sobru și pudic, cum este cel proaspăt nobelizat, nu s-a referit cu ceritudine la asta...Alexievici e un autor prea direct, pentru a apela la metafore, sau vulgaritate.

Svetlana Alexievici își încheie discursul cu această tristă constatare: Chiar e dificil în vremea noastră să vorbim despre dragoste. Paranteza s-a închis, căci în primii ani de după al doilea război mondial se știa mai mult despre dragoste, decît se poate vorbi despre ea azi. Pentru că URSS a creat omul „roșu”, iar acestuia îi place doar războiul și puterea. Omul „roșu” nu a intrat în împărăția libertății, la care visa în bucătărie, cîndva. Acum lumea se împarte între cei care iubesc Apusul, și cei care-l urăsc, între cei care sunt trădători de neam și patrioți, acum lumea - și aceasta este cumplita moștenire a post-socialismului, spune Alexievici, e divizată între cei care pot să cumpere și cei care nu sunt în stare să facă acest lucru. Pînă mai deunezi, toți erau egali, acum Rusia a fost furată, și împărțită fără el, fără omul „roșu”, lăsîndu-i nimicul. Acum e umilit și furat. Agresiv și periculos.

Afganistanul a fost momentul de trezire. Atunci a fost timpul înțelegerii, anume că omul „roșu” este chiar războinic, gîndește în termenii războiului. De aceea, viața unui om valorează atît de puțin. Un moment tulburător a fost acela în care povestește despre întîlnirea cu o tînără mamă, la Kabul, o mamă cu un prunc în brațe. Alexievici i-a întins o jucărie copilului, iar acesta a luat-o cu dinții. De ce cu dinții, a întrebat? Mama a dat la o parte pătura în care era înfășurat copulul, și s-a văzut că acesta nu avea mîini. „- Rușii tăi au bombardat”. Cineva m-a susținut, căci era să mă prăbușesc...”   

 „Pînă să ajung în Afganistan am crezut în socialismul cu față umană. M-am întors de acolo eliberată de orice iluzii. Iartă-mă, tată - am zis cînd mi-am revăzut părinții, - tu m-ai educat să cred în idealurile comunismului, dar e suficient să vezi o singură dată de ce sunt în stare elevii sovietici de altă dată, cărora tu și mama le predați la școală (ambii părinți au fost învățători la sat), cum omoară pe pămînt străin oameni pe care nici nu-i cunosc, ca toate cuvintele tale să devină scrum. Suntem ucigași, tată, înțelegi!? Tata a început să plîngă”.

Notele din jurnalul personal al autoarei s-au revărsat peste frunțile și mințile numeroasei asistențe. A vorbit despre etapele în care a lucrat la cele 5 cărți ale sale. Ea și-a ascultat, la rîndul său interlocutorii, încercînd să înțeleagă  din ce plămadă e construită lumea acelei imese țări, care a fost URSS. ...dar e atît de greu să-ți faci loc spre sufletului omului, pentru că e acesta este poluat de prejudecățile veacului, de minciuni și parțialitate. De TV și gazete. M-am întrebat, ce fel de carte de război mi-aș dori să scriu. Aș fi vrut să scriu despre un om care nu împușcă, care nu e capabil să omoare pe altul, căruia însuși gîndul la război îi provoacă suferință. Unde este acesta? Eu nu l-am întîlnit.    

După Afganistan s-a abătut imensa tragedie a Cernobîlului, cea care căutat țapi ispășitori, diversiuni, cu pregătirile sale de război. URSS-ul era un cazan care fierbea, dar nu de grija pentru oamenii care mureau sau sufereau, sau urmau să sufere decenii după aceea, ci în căutarea unor criminali, care nu au existat niciodată. Un fel de angoasă a durat pînă la căderea comunismului. Ani lungi, laceranți, chinuiți, cu fugari din zona focarului. Dar, Cernobîlul, ca și după Afganistan, ne făcea oameni liberi, observă Alexievici. Omul „roșu” era bîntuit de sute de întrebări, cărora le căuta răspunsuri în singurătate. Niciodată nu a fost atît de singur ca în primele zile ale libertății. În jurul meu erau oameni răvășiți. Eu îi ascultam... 

În imensa Rusie, pin care a călătorit după disiparea URSS, Alexievici a găsit descurajare, violență, frică, mizerie, ratare...- Viața rusească trebuie să fie supărată, meschină, doar atunci sufletul se ridică, și conștientizează că nu aparține acestei lumi...cu cît e mai sîngeroasă și mai mizerabilă, cu atît se desfășoară mai mult...

Vremea speranțelor a fost înlocuită de angoasă. Timpul a luat-o îndărăt...Timpul second-hand...

Acum sunt sigură, că nu am terminat de scris istoria omului „roșu”...

Voluta care se deschidea larg în anii de după al doilea război mondial, cu a sa declarație feminină de iubire, speranță, viitor luminos, se încheie, după părerea autoarei Svetlana Alexievici, care spune că Rusia și-a ratat șansa, pe care a avut-o la începutul anilor '90, cu această abruptă sentință: E dificil în vremea noastră să vorbim despre dragoste.

Pentru a putea spune asta, trebuie să fii un veritabil monument de curaj și suferință! Sincer, eu nu am mai cetit niciun alt „discurs de Nobel”, de o așa intensitate, în care să fie atîta adevăr și afecțiune față de om, de omul simplu, umil, de pe stradă, cum se spune, față de tot ce i se întîmplă acestuia în timpurile pe care le trăim acum.

Dar și tristețea care emană din rîndurile de mai sus, nu e mai puțin descurajantă! Pentru că bătălia a fost, de fapt, pierdută. Omenirea nu a scăpat de omul „roșu”, nici de propria autodistrugere...Petru că răul mereu a fost pe urmele noastre, spune undeva Alexievici.

* * * * *

Nota Bene: toate frazele bolduite sunt citate din textul Svetlanei Alexievici, traducerea cărora îmi aparține. Întregul text poate fi cetit în 5 limbi aici. Probabil că acesta va fi publicat integral, în curînd, și în limba română. În Lettre Internationale sau România Literară.

De bună seamă, această carte a venit pe nepusă masă! Oarecum ca liliacul care a înflorit în decembrie...acum doi ani.

Cine ar fi crezut că marele istoric de artă și erudit cărturar, Doctor Honorius Causa la două universități (Louvain și București), autor a câtorva cărți de filosofia imaginii și istoria artei, va veni cu un volum de memorialistică?

La lansarea acesteia, Victor Ieronim Stoichiță, a încercat să explice două lucruri esențiale: ce fel de carte este aceasta, spunînd că cetitorul nu trebuie să caute în ea exactitatea, ci doar doza maximă de sinceritate, și de ce a fost scrisă în franceză? Ediția princeps a apărut la editura Actes Sud, în 2014.

Autorul a spus că a vrut ca volumul de față să răspundă pe de-o parte întrebărilor celor care-l întrebau despre acel „fel anume” de a fi al profesorului și mentorului, și despre acel „ceva”, care dă seama mai presus de orice despre locul de unde vine autorul, din țara sa de baștină. Scurt spus, Despărțirea de București. O povestire, este o carte pentru cei care vor să se apropie mai serios de România, de trecutul ei istoric, mai intim, de felul în care erau oamenii ei, înaintea comunismului mai ales, și cum acea țară a dat oameni aidoma celui care astăzi încîntă marile universități ale lumii.

Este o carte despre care nu poți vorbi decît într-un ton entuziast, cu sufletul la gură, pentru că e scrisă într-un stil sprinten, jucăuș, colocvial, chiar dacă pe alocuri aduce pe hîrtie momente și epoci tragice. E. într-un anume fel, o carte „proustiană”, căci vorbește despre lucruri și oameni care nu mai sunt, care s-au topit precum biscuitele în ceaiul de mușețel...Prăpastia care ne desparte de acele vremuri capătă, prin această carte-narațiune - o punte.

Volumul se citește pe nerăsuflate, o forță interioară parcă te împinge mereu să nu te oprești, te face să respiri în ritmul candenței ei, ca la final să-ți dai seama, încă o dată, că un mare cărturar este mai întâi de toate un om însemnat, profund, cu niște antecesori minunați, care au știut să trăiască, să glumească, să mănînce și să se poarte într-un fel care nouă ne este astăzi de-a dreptul imposibil de înțeles...

Despărțirea de București - este fantastica spovedanie despre despărțirea misterioasă „care s-a scris singură”! Anume așa s-a exprimat Victor Ieronim Stoichiță la lansare: „Este prima carte pe care nu am scris-o, ci care s-a scris singură”. 

A nu se rata întîlnirea cu această minunată scriere.  

Domnul Ștefan Câlția crede în reconstrucția temeinică a comunităților tradiționale rurale. Pentru a asta a depășit stadiul declamațiilor, a discursurilor mlădios îmbrăcate-n cuvinte înțelepte. A revenit în satul natal, la Șona din coasta Făgărașului, și a început să lucreze, cu răbdare mare, cu oamenii locului. S-ar părea, ce i-ar mai fi trebuit unui ardelean, ajuns demult la București, pictor și profesor respectat, cu o sumedenie de discipoli, deveniți și ei faimoși, să-și piardă timpul, și să-și irosească energia pentru sătenii de altădată? A răspuns prin fapte concrete, a creat asociația sătească ȘONA NOASTRĂ, care împreună cu Galeria Posibilă - a pornit mai multe activități pe termen lung.

Satul Șona, satul cu „guruiețe”, a fost printre primele sate colectivizate în epoca sovietizării României. Iar acest fapt a lăsat urme adînci și dureroase în conștiința localnicilor. Țăranii de altă dată au fost forțați să devină muncitori, proletari. Pămînturile le-au fost luate, proprietățile micșorate...Drumul dintre Șona și Făgăraș - de 7 km. - nu mai este la fel de întreținut și pietruit cu grijă, cum era odinioară, în România Mare, cînd era reparat și nivelat chiar de săteni. Acum cei care au lucrat pe platforma industrială a Făgărașului s-au pomenit fără locuri de muncă, cu moșiile recăpătate, cu casele strămoșilor șubrezite, și cu tot mai puțini bani. Dar și un drum de care nu se mai îngrijește nimeni. Situație deloc luminoasă, cu perspective de a reactiva vechile activități sau meserii - aproape nule.

Ei bine, pictorul Ștefan Câlția le spune consătenilor că se poate schimba ceva esențial în această stare de lucruri, și le-a propus să se unească, și să gîndească împreună la nevoile comunității, să fie mai atenți unii la alții. Să pună umărul la cele trebuincioase comunității. Se pot face multe lucruri frumoase în astfel de locuri, dacă există credință în Dumnezeu, spirit întreprinzător, dorință vie de a munci, dar și dărui din rodul eforturilor tale. Lumea de azi nu mai e la fel de simplă, nici la fel de organic legată de natură, cum era cea de acum un secol, de pildă. Ca să nu privim mai mult în istorie. Dar are ceva ce nu aveau strămoșii noștri. Anume: posibilitatea de a vedea lumea, de a învăța de la cei care sunt departe, de la alte neamuri, de a aprecia cît mai just, cînd te întorci, frumusețea și irepetabilul satului românesc. Nu e o imagine sau o descriere idilică, deloc lipsită de temei! Poate se vorbește puțin încă, sau doar pe un ton de excepție de natură exotică, dar tot mai mulți străini se stabilesc definitiv în România, și chiar pe plaiuri rurale, în sate. Poate că unii dintre noi considerăm România ca pe un stat înapoiat, în contrast cu ritmul bezmetic de dezvoltare și tehnologizare al lumii occidentale sau americane, dar trebuie să conștientizăm, că sufletul omului nu are neapărat nevoie de toate acestea. E mereu cineva care ne convinge de una sau de alta, că ne-ar fi de folos sau obligatorii. Cei din sînul altor seminții au înțeles demult asta, și tocmai de aceea vin la noi, să se stabilească în locuri curate, nepoluate, cu peisaj virgin, cu o lume încă sinceră, nemalaxată complet de consumerism și pragmatism.  

Dintre ai noștri, adică oameni precum Ștefan Câlția (cu întreaga lui familie și cei afini cu aceștia), și nu sunt puțini ca ei, își găsesc împlinirea interioară în mijlocul lucrurilor simple, umile, discrete și cuviincioase. Unul dintre ele este și Fierăria lui Lazăr. Este un loc care de curînd s-a primenit cu un inestimabil inventar - sculele și uneltele lui Mihai Vereș, de 87 de ani, din satul Apața, fierar din 1946. O parte dintre acestea sunt expuse de ieri la București, la Kube Musette, de pe Calea Victoriei, în cadrul proiectului ȘONA lui Ștefan Câlția. La deschiderea fierăriei a venit și țăranul care a făcut de-a lungul deceniilor aceste instrumente de oțel, și a spus: „Mă bucur că atît cît trăiesc, uneletele mele ajung într-un loc iubit și prețuit” (citat din ziarul Șona Noastră, nr. 3, august 2015, pag. 3).     

Expoziția aceasta nu dorește să-l arate pe Câlția artistul, ci pe cei din jurul său, rodul faptelor lor, dovada /dovezile lucrului împreună, spre binele comun al șonerilor. Nu în ultimul rînd, o astfel de expoziție poate fi un ghimpe bun în cugetul acelor citadini, care-și pun prea multe probleme, atunci cînd vor să petreacă timpul liber, la drum lung sau la mall. Poate, că un clește, un ciocan sau o foarfecă, rudimentare, oxidate și obosite, dar făcute de mîna unui om-meșteșugar, proiectate pe un perete alb, imaculat, îi va ajuta să depășească aceste false dileme?      

Zilele astea am recitit cîte ceva din Imre Kertész, poate scriitorul cel mai profund din tot ce am cetit și studiat în ultimul deceniu...

Iată ce fragment am găsit cu cale să plasez sub aceste două superbe secvențe de toamnă, ca o invitație la meditație:

„Zidirea unei biserici nu mai reprezintă un simbol.

Mai există oare încă un simbol valabil? Mitologia modernă începe cu o gigantică acțiune negativă: Dumnezeu a creat lumea, omul a creat Auschwitzul.

Îmi imaginez o teologie modernă care ar putea fi o știință ce reunește doar experiențele haine ale creației, interpretarea acesteia fiind pătrunsă însă de un anume stil divin, de un contrapunct metafizic, dar numai ca artă, nicidecum ca argumentație artificială.

Ce să facem cu „reproșul” că evreii n-au opus rezistență cînd au fost tîrîți la Auschwitz? Nici Cristos n-a opus rezistență, nici cînd a fost biciuit, nici în momentul crucificării. A trebuit să se întîmple astfel, dar prin faptul că s-a întîmplat, nu trece. În acest sens, cred că nici crucea, nici Auschwitzul nu sînt trecătoare.

Este un mod de gîndire „luminat”? Nu știu, dar pentru un artist e un mod fecund de gîndire, fiindcă deschide perspectivele unui stil bun.

Numai credința este realitate (La fel, și falsa credință.) 

Numai credința creează realitate (la fel, și falsa credință).”

Fragment din: Imre Kertész, ALTCINEVA. Cronica schimbărilor, Humanitas, 2004, traducere de Anamaria Pop.