Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

24 décembre 2014 3 24 /12 /décembre /2014 07:50

POATE că pentru unii apropierea de opera lui Mihail Bulgakov este tangențială, circumustanțială sau argumentată, pentru mine tot ce a lăsat Bulgakov pe acest pământ este de natură existențială. Știu, sună pompos și tendențios. Dar observ că din 2006 încoace sunt cam singurul, din România, care revine - cu obstinație - la subiectul unui singur roman, anume cel care a devenit un sinonim perfect al autorului, Maestrul și Margarita!

Răsună un ”glas în pustiu”, și nimeni nu-l aude! 

 

Titlul acestei capodopere, în România, tot schimonosit a rămas. Recenta reeditare a ”versiunii Natalia Radovici”, la editura Litera (decembrie 2014), ne arată că zbaterea mea de a demonstra că Margarita nu e Margarita, cum au ”consacrat-o” românii, încă de la prima editare în românește, a fost zadarnică. Am scris despre asta aici pe blog, în câteva rânduri, în Observator Cultural, dar și în Steaua clujeană, în două rânduri. Se pare că teama editorilor de a pierde în vânzări este mai puternică, decât onestitatea de a-i reda lui Bulgakov ceea ce este doar a lui. Mereu așa mi se spune, că dacă ar schimba acea literă, cetitorii nu ar mai fi siguri (sic!) că e vorba despre miraculosul roman al lui Bulgakov, ci despre altul...Ca și cum Maestrul și Margarita poate fi clonat, plagiat, imitat sau updatat. Nimic mai fals. Pur și simplu este cu neputință. Din fericire, există și autori care-l iubesc cu adevărat pe Bulgakov, printre care și minunata scriitoare Ruxandra Cesereanu.

 

Deci, pentru cei care mai cred că principiul economic poate eclipsa acuratețea titlului, dar și a traducerii unei capodopere, le pot aduce în cele ce urmează dovada faptului că sunt oameni pe acest pământ, care și-au dedicat parte din viața lor, pentru a decripta, comenta, înțelege anume o singură operă, și aceasta e chiar Maestrul și Margarita. În acest an a apărut la casa de editură B.S.G.Press (Б.С.Г.-Пресс книжный дом, издательство) din Moscova un voluminos Ghid prin romanul Maestrul și Margarita. Moscova-Ierșalaim semnat de doi oameni străluciți în materie de critică și istorie literară: G.Lesskis (1917-2000) și Ksenia Atarova (n. 1943). Cea din urmă, una din marele specialiste în opera lui A.S. Pușkin și traducător din poezia și proza britanică. 

 

Ghid Maestrul si MargaritaEditat într-un tiraj de 3000 de exemplare, volumul însumează 576 de pagini, format 17 / 24, 5 / 3 cm. și conține sute de fișe referitoare la structura, tematicile, personajele, numele, toponimia și cronologia romanului Maestrul și Margarita. Pe lângă text mai sunt și sute de ilustrații, fotografii, imagini facsimilate după manuscrisele lui Bulgakov.

 

Dacă scrierea, redactarea și cercetările pentru această carte, deosebit de prețioasă pentru bulgakofili mai ales, lectura ei este absolut delicioasă, cursivă, oferă perspective absolut fantastice asupra romanului. Nu va ajunge spațiul (vai, limitat) al acestui blog pentru a povesti cât de sclipitor este acest ghid. Dar voi încerca să relatez despre acele articole care se referă la Margarita - personajul-cheie al romanului, pentru a-mi expanda obsesiva repetare, că numele aceasta trebuie încetățenit definit în limba română.

 Articolul ”Casa Margaritei” (ediția de față, pp. 145-147) intenționează să identifice în toponimia Moscovei casa ”gotică” în care locuia Margarita și, desigur, nu există o unanimitate în opiniile celor care s-au aplecat asupra acestei chestiuni. Sunt reproduse și 3 fotografii, pentru a ilustra posibila fațadă a vilei descrise de Bulgakov.

 Luna și soarele” (pp. 256-260), solarul și selenarul apar de foarte multe ori în roman. Autorii au numărat că în romanul despre Maestru apar 119 referințe la lună, și doar de 40 - la soare. Se observă cu maximă claritate că semantica lunii covârșește prezența solară, iar prin asta autorul ne arată funcția selenară a Margaritei, anume celei ”de la care radiază simbolismul selenar al numelui, care e legat de apă, de fluviul viu al conștiinței, de Lună, căreia îi este dat să mânuiască apele și vremurile cu semnficațiile lor concrete și hieroglifice. Margarita - mărgăritar - apă - Lună - un lanț simbolic, care întruchipează femeia în cultura universală. Nimeni n-a fost capabil să prețuiască mărgăritarul, așa cum a făcut-o Maestrul, acel ideal și desăvârșirea forței creatoare a femeii, căreia îi este dat de la natură să inspire prin ”sclipirea-i caldă” (Pavel Florenski)” (p. 259). Aici este cheia, numele Margarita, provine de la latinescul margărita, ceea ce nu e nimic altceva decât mărgăritar, sau în limba mai veche românească - mărgărintar (gr. μαρϒαρϊϮης). Interesant în acest context este de amintit că limba română actuală nu mai asociază acest substantiv cu un prenume, ci doar cu denumirea unei plante, de care e presărat limbajul popular -  bănuț, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuză, crizantemă, dumitriță, margaretă, părăluță, tufănică, vaca-domnului etc. Bulgakov își plasează, de fapt, ”eroina într-un rând cu Aphrodita lui Praxiteles, cioplită parcă din scoica mării, de Venera lui Botticelli, Mărgărita lui Vrubel și alte Margarite din istorie - mărgăritare ale artei mondiale și, desigur, cu Elena creată de Goethe, care printre primii a avut cutezanța să numească prin anima - veșnica feminitate, cea care a jucat rolul unor determinări formulate mai târziu de Jung: ”perla luminosa”, ”mistero”, ”un fascinosum per essellenza” (p. 260). Ei bine, Bulgakov și-a numit muza Margarita = mărgărintar, în timp ce noi, românii, continuăm s-o asociem doar cu numele unei flori de câmp sau cu pomii înfloriți...Desigur, e frumos! Dar în roman este vorba despre o altfel de frumusețe.

 

 

Mai departe avem de-a face cu un articol dedicat exclusiv Margaritei (p. 267-271), din care aflăm și cum s-a născut scena balului satanicesc la Woland, relatat de Elena Sergheevna Șilovskaia, cea care-i va deveni și cea de-a treia soție a lui Bulgakov. Tot de aici aflăm că ”alegerea numelui Margarita (dacă e să lăsăm la o parte semnificația simbolică inițială de mărgăritar) a fost determinată în primul rând, de chipul Margaritei (Gretchem), făurite de Goethe, la care se raportează chipul eroinei bulgakoviene (...) Aici eroina lui Goethe parcă se dedublează: iubirea ei salvatoare este oferită Margaritei, iar slăbiciunea păgubitoare - Fridei. Alte reminiscențe ascunse în prototipul Margaritei se pot decela în cel al MARGUERITEi de VALOIS (1553-1615): ea dă dovadă de aceeași cutezanță în dragoste și hotărâre în fapte. Nu sunt deloc întâmplătoare apelativele din roman, adresate Margaritei de către diverse personaje: ”regina Franței” (Natașa), ”regina Margot” (Koroviev, grăsanul gol de pe Muntele Pleșuv), ”Margot” (Maestrul)” (p. 270 -271).

 

La Margarita se mai referă direct sau indirect și alte articole din această carte, dar mai spre finalul ei există un articol intitulat ”Evoluția eroilor” (466-467), dată fiind existența cîtorva manuscrise care ne arată transformările petrecute în textura romanului, de-a lungul acelui deceniu în care Bulgakov a dezvoltat Maestrul și Margarita. Crema lui Azazello ar fi trebuit să o transforme definitiv pe Margarita. Dar autorul a îngăduit doar o schimbare exterioară, care nu i-a afectat sufletul. Anume despre asta consemnează Bulgakov: ”Întălnirea cu Voland nu i-a adus nicio vătămare psihică. Totul a fost așa, cum a și trebuit să fie” (pag. 467).

 

Nimic din inerțiile și bîlbele noastre, ale intelectualilor, literaților, editorilor, traducătorilor, PR-managerilor, nu poate schimonosi datele esențiale ale capodoperei lui Mihail Bulgakov. Fiecare va rămâne, poate, cu ale lui. Dar totul va fi așa, cum trebuie să fie!

 

Cum a fost zămâslit de la începuturi.        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
22 décembre 2014 1 22 /12 /décembre /2014 01:27

Ivan I. Tverdovsky este un tînăr regizor rus (n. 1988), care a prezentat la Mararrakesh Film Festival filmul său de debut, și a cîștigat marele premiu al acestui forum - Etoile d''or, cu filmul CORRECTIONS CLASS.

Filmul este, deopotrivă, tandru și dur, trist și vesel, este și despre cinism și despre prima iubire. Elena Cehova este o tînără adolescentă cu dizabilități locomotorii, drept care se deplasează într-un cărucior pentru invalizi. După ani de zile de învățămînt la domiciliu, mama tinerei reușește să obțină privelegiul de a o aduce pe adolescentă într-o clasă corecțională, unde în scurt timp reușește să bulverseze ”bunul mers” al lucrurilor, cel al unui sistem propedeutic de subzistență, handicapant, lipsit de scrupule și delicatețe în privința celor care nu sunt ca ”noi”. Doi colegi de-ai ei fac o pasiune fulgerătoare pentru fată, încît cei doi din buni amici, anterior, devin repede rivali, competitori, brutali și violenți unul față de celălalt. Aflăm că miza cea mare a fiecăruia: să scape de stigmatul ”clasei corecționale”, care are un hol al său, cu gratii, WC separat, profesori ”prea îngăduitori”, dar și ridicoli...Desigur, școala nu este dotată cu rampe pentru cărucioare de acest fel, desigur că femeia care face curățenie se supără că roțile căruciorului lasă amprente pe podeaua coridorului, desigur, în cele din urmă, că Elena este prea enervantă, pentru că nu se comportă aidoma unei handicapate, precum sistemul educațional deja a încadrat-o! Ea este sinceră, gîndește cu capul său, reușește să adune în jurul său pe semenii săi. Firescul relațiilor sale cu colegii - ea care vreo șase ani a avut un singur prieten, o pisică -, este avalanșa de simpatie care te acoperă, și te cucerește. Anton devine alesul Elenei, iar celălalt coleg se răzbună. Îi fură căruciorul și îl incendiază, după care pune la cale un viol. Această scenă, a molestării unei tinere neputincioase, inocente, neprihănite, este apogeul acestui film - plin de delicatețe și tact, acuratețe și pricepere ce radiază din partea realizatorilor.

Pe fundalul unei panoplii de orori pe care filmul rus le-a adus în ultimii ani în anticamera lumii cinematografice, Corrections class este o piesă cinematică în care lipsește pînă și exprimarea argotică...Nimic ostentativ, vulgar, abraziv, scîrbos sau păcătos nu transpare din încheieturile acestui film, realizată după un roman oponim al Ekaterinei Murașova.

class.jpg

Dincolo de critica unui sistem propedeutic lipsit de scrupule și de suflul contemporaneității, filmul lui Ivan I. Tverdovsky este o piesă despre cum sunt tinerii de azi, tocmai pentru că el însuși este cu doar puțin mai mare decît cei despre care narează, și o face cu maximă sinceritate. Îi despart doar cîțiva ani. Puțini. Iar diferențele sunt atît de mici, încît mica bijuterie cinematografică are, cred, toate șansele să devină un film-cult al generației de după 2010-.

Marea șansă a acestui film este că va avea o distribuție total neașteptată pentru o realizare de artă și independentă. Cel puțin în imensa Rusie. Ceea ce este o adevărată minune, cum o minune este și faptul că la finalul filmului Elena a pornit pe picioarele sale, încurajîndu-și mama disperată, că nimic nu e pierdut, cînd privești cu încredere în față, cînd ești tînăr, și ai toate șansele de partea ta...

Pentru cei care doresc să vadă filmul on-line, acesta este disponibil, în limba originalului.

 

Foto: domeniu public.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
19 décembre 2014 5 19 /12 /décembre /2014 09:50

Calea Victoriei din Bucureşti are prea puţine monumente de for public, în contrast cu magazinele de lux, cu numărul "tractoarelor urbane", care rulează zilnic pe ea! Îl avem reprezentat în bronz pe Nichita Stănescu, dar şi pe Iuliu Maniu, îl putem vedea pe Mustafa Kemal Atatürk, dar şi efigia lui Corneliu Coposu, în sfârşit - ecvestra impunătoare reprezentându-l pe Regele Carol I, alături de o oroare din marmură, care se încheie în vârf cu un soi de "cartof" de bronz... Dar mai sunt şi nişte Aripi, în faţa fostului Bancorex...Iar pe treptele Muzeului Naţional de istorie stă, maiestuos, Imperator Traianus. Nicio legătură între ele, nimic nu se leagă de nimic şi prin nimic...

Dar de câteva zile acceaşi Cale a Victoriei s-a îmbogăţit cu încă un insert urban monumentul  "Neliniştea", de Aurel Vlad. De fapt, e mult spus că s-a "îmbogăţit", căci amplasarea acestei lucrări de artă, pe esplanada din faţa Hotelului Radisson Blu, are aerul unui provizorat. Posedă un soclu din lemn brut, personajele sunt legate între ele cu sârmă metalică, iar inexistenţa unei plăcuţe, care să ne arate ce reprezintă şi cine este autorul - confirmă statutul de "accident", în acest loc, a lucrării sculpturale. 

Dacă-mi amintesc bine, această compoziţie a mai fost expusă, în 2010, la Muzeul Naţional Mogoşoaia, cu titlul de mai sus, "Neliniştea". Reprezenta aceeaşi oameni goi, bricolaţi din petice de tablă, zinc, de culori diferite, de grosimi şi plexibilităţi diferite. Eşantioanele sunt prinse cu nituri deschise la culoare, din acelea care se folosesc în industria navală, şi apoi îmbinările sunt conturate cu o culoare roşie, expresivă. Toate personajele privesc în sus, cu chipurile şi trupurile desfigurate, mutilate, abrazive, marcate de o suferinţă terifiantă şi mutilantă, de o deznădejde care nu are margini, care şi-a pierdut forma, limitele, adresa...

În acest an s-a lansat şi albumul Neliniştea, de Aurel Vlad. 

La 25 de ani de la Revoluţia română din 1989 "Neliniştea" este lucrarea-simptom, marca ce planează de-asupra destinului actual al naţiunii române. Nu este o interpretare venită dinlăuntrul unui nihilism păgubos, ci e mai degrabă amprenta unei stări de fapt! 

Moara-lui-Assan-7901.JPG

Moara-lui-Assan-7908.JPG

Moara-lui-Assan-7896.JPG

Moara-lui-Assan-7906.JPG

Moara-lui-Assan-7911.JPG

Moara-lui-Assan-7902.JPG

Moara-lui-Assan-7915.JPG

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2014.

 

UPADATE: Am fost informat că lucrarea lui Aurel VLAD a făcut obiectul unei licitaţii de artă online, în cadrul unei noi case de licitaţie - Ziman Auctions. Compoziţia sculpturală nu s-a adjudecat!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
17 décembre 2014 3 17 /12 /décembre /2014 14:01

Cinci-paini-si-doi-pesti-II.jpg

îNTR-UN FEL SAU ALTUL, EXPOZIŢIA ACEASTA ESTE SUB UMBRELA GRUPULUI "PROLOG".

Este curatoriată de Ion Grigorescu, şi supervizată de domnul Paul Gherasim.

Nu am văzut lucruri suprinzătoare, mai degrabă am avut parte de un deja vu. În chip suprinzător, dacă a fost vorba despre pâine, pictorii din selecţia făcută de Ion Grigorescu, au făcut directă referire la minunea "înmulţirii pâinilor", la referinţele evanghelice privind "minunea celor cinci pâini şi doi peşti". 

Paul Gherasim a adus o piesă mică, despre care a spus că reprezintă o grămăjoară de grâu încolţit. Mie mi s-a părut că mâgla aceea pictată are configuraţia hărţii României, dar mi s-a arătat că lipseşte Dobrogea, nu are codiţa de peşte...

Dan Mohanu e singurul pictor care m-a impresionat cu adevărat! A adus două panouri absolut inedite, înguste şi foarte înalte, amintind ca dimensiuni şi structură compoziţională de stilul Seccesion, şi Europa Centrală a începutului de veac XX. Prezenţa unor calcule geometrice (implicite) în structura celor două compoziţii m-au făcut să înţeleg o anume frământare a artistului, legată de relaţia cer-pământ, stihiile care ne hrănesc, ne adapă, ne îmbujorează, şi ne înghit, când ne vine ceasul.

Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Cristian ParaschivMatei Lăzărescu, Horea Paştina - mai cuminţi ca niciodată! Ne spun aceleaşi ritornele, pe care le ştim deja, le identificăm cu ei şi cu numele lor.

Florina Coulin, pe care am cunoscut-o cu ocazia expoziţiei ACTUAL, curatoriată de Ion Grigorescu în galeria vieneză Mezzanine, este poate cel mai puţin "artist" dintre toţi cei care expun în actuala formulă a grupului format în jurul galeriei Curtea Veche. Este cel mai nerecognoscibil dintre toţi. Nu are neapat un stil, o scriitură, nu moşeşte o "temă". Dar are idei, le frământă, le dospeşte cu smerenie, îndelung. Este o fişă de istoria de artă, dar fără mondenitate şi aplombul "artiştilor internaţionali". A avut două expoziţii personale la galeria Curtea Veche. Au trecut aproape neobservate în vuietul vremurilor noastre.

 Ruxandra Grigorescu ne-a arătat pâinea amară a porumbeilor. Nu doar oamenii sunt împinşi să-şi câştige cu greu pâinea, ci mai ales păsările, care nici nu seamănă, nici nu ară. Dar luptă pentru a-şi dobândi hrana. Se spune că anumite plante se înmulţesc, şi ajung la mari distanşe datortită păsărilor, care le îngurgitează seminţele, apoi pe unele le defecă...

Cu adevărat pâinea cea adevărată este Sfânta Cuminecătură, iar aceasta nu o pot obţine, doar prin mijloacele artei, artiştii. Pâinea cea împlinitoare de suflet este mereu în potir, nu pe pânză, nici pe hârtie, nici pe carton, nici pe murii bisericilor.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
15 décembre 2014 1 15 /12 /décembre /2014 15:44

Şi dacă tot am evocat atmosfera arhaică, tulburătoare şi sumbră a cimitirului Sfânta Treime din Chişinău, am decis să aduc în prin-plan un exemplu din Bucureşti, a unui exemplu de transfer al unei culturi necropolistice născute cu mai multe decenii în urmă, la Săpânţa, în Maramureşul aflat la mare distanţă de capitală. Este vorba despre Cimitirul vesel, devenit faimos în lumea întreagă.

Ei bine, prin peregrinările mele prin cimitirele Bucureştiului, am dat de un specimen venit de acolo. Care s-a montat la mormântul celui care s-a numit Grigore Pop, născut la Săpânţa.

DSCN9494.JPG 

Transcriu întregul epitaf, care este specific "liricii" sepulcrale de la Săpînţa, fără a avea cromatica vie şi zglobie a monumentelor maramureşene. Poate că iniţial crucea aceasta a fost colorată, dar s-a spălat de ploi şi zăpezi în cele patru decenii, de cînd a fost aci montată. Purced la lectura textului:

"Aci eu mă odihnesc

Pop Grigore mănumesc

În Săpînţa m-am născut

Şi a munci mea plăcut

În Bucureşti am venit

Aci m-am căsătorit

Săraca nevasta mea

Care-n veci nu m-a uita

Că eu lume o părăsai

la 73 de ani Mr. 1972."

 

foto© vladimir bulat, 14 ianuarie 2012.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
13 décembre 2014 6 13 /12 /décembre /2014 12:21

Am împrumutat acest titlu de la istoricul francez Philippe Ariès, care într-o carte omonimă magistrală publicată în 1977, arată formele de receptare ale morții, relația bisericii cu aceasta, precum și o incursiune în numeroasele culte ale mormintelor etc. Volumul a apărut în versiune românească în 1996, în traducerea lui Andrei Niculescu, la defuncta editură Meridiane.

Acomodarea creștinismului cu vechile credințe telurice va atinge, începând cu secolul al XVIII=lea, indiferenţa, ne comunică același Ariès. Gândul acesta m-a emoționat la început, apoi, mi-a dat îndelung de gândit, și asta pe fundalul ceremonialelor de înmormântare de astăzi, care au degenerat în timp în niște forme barochizante, dar absolut lamentabile din perspectivă duhovnicească autentică. Gustave Flaubert, demult, avea această cugetare (în romanul Educația sentimentală): "Grija pentru adevărul exterior dovedește josnicia contemporană <...> Exuberanțá valoarează mai mult decât gustul , pustiul mai mult decât un trotuar și un sălbatic mai mult decât un coafor!".

Cu aceste gânduri am purces în vechiul cimitir din coasta bisericii Sfânta Treime, de lângă Gara Feroviară din Chișinău. De fapt, e mult spus vechiul cimitir, ceea ce a mai supraviețuit din acesta e o mică parte din ce a fost, se pare, cândva, iar acum e înghesuit din toate părțile de blocuri de beton, de garaje reziduale, de o platformă în care nimeni nu mai știe ce se petrece acolo. După vechi obicee, o parte din cimitir era folosită de comunitatea hasidică; dispărută acum. Locul rămas nu are vivacitatea unuia în care vine multă lume, lume care să-l îngrijească, să-l mențină în ordine, să-l viziteze în scopuri turistice, cum este Père-Lachaise sau Bellu din București. Aici este încremenire, delăsare, pustiire, și loc de trecere. Pe aleea principală am văzut că-și scurtează unii traseele, altfel fiind foarte ocolite și mult mai lungi! Măcar dacă trecerea printre morminte le-ar aminti de moarte, la fel de des cu pașii care-i poartă pe acolo. 

De fapt, cimiterele sunt pe măsura comunităților în mijlocul cărora s-au constituit și crescut. Cimitirele sunt proiecția ”portretistică” a acestora, relația lor cu moartea, veșnicia și strămoșii.

Am pășit pe aleea principală, și singura asfaltată în întregime, a cimitirului Sfânta Treime, și am început să caut semnele trecutului, căci cele ale contemporaneității sunt cu totul insignifiante în acest loc. Probabil că ar trebui să mulțumim Bunului Dumnezeu că a păzit acest loc, să nu fie înghițit de pofta nestăvilită a dezvoltatorilor, în goana lor permanentă de pământ, nepăsându-le de ”regiunile inferioare” (Tertulian). Cred că mare parte din orașele moderne și contemporane sunt edificate și țesute pe vechi cimitire, pe genunea de oase și cenușă a strămoșilor noștri.

Moara-lui-Assan-7639.JPG

Moara-lui-Assan-7661.JPG

Moara-lui-Assan-7649.JPG

Moara-lui-Assan-7640.JPG

Această cruce frumos sculptată este aproape înghițită de pământ acum. Este unul din cele mai elegante modele din câte există în cimitirele din Chișinău (admit că ar putea fi chiar un unicat!), care are după cîte-mi dau seama, influențe caucaziene. Are o mică lacună la brațul stâng, dar în rest își păstrează foarte bine aspectul originar.

Moara-lui-Assan-7662.JPG

Moara-lui-Assan-7643.JPG

Moara-lui-Assan-7645.JPG

Acest monument funerar îmi amintește de cele mai bune exemple de sculptură populară basarabeană, asupra cărora arhitectul Eugen Bâzgu, secondat de Mihai Ursu, au scris un amplu studiu, apărut acum câțiva ani. Se numește Arhitectura vernaculară în piatră, ed. Știința, 2009, despre care am avut ocazia să scriu. I-am fotografit ambele laturi, care au în opinia mea inscripții-parazitare, adăogate acum circa un secol (dată fiind ortografia din Rusia Țaristă, abrogată de comuniști).

Moara-lui-Assan-7646.JPG  

Moara-lui-Assan-7655.JPG

Multitudinea formelor și stilistica crucilor care populează acest cimitir, confirmă o dată în plus multiculturalitatea urbei, conviețuirea etnică, existența unei ortodoxii foarte blânde, laxe, tandre. Care a inspirat însemne funerare de o largă diversitate. Iar pietrarii locului s-au arătat sensibili la tot felul de comenzi, au împlinit în chip strălucit menadrele gustului și a sensibilității celor care i-au plătit.

Moara-lui-Assan-7641.JPG

Și pentru că o preocupare aparte în cecretările mele o constituie poezia funerară, intenționez să închei acest excurs succint printre monumentele funerare conservate în cimitirul Sfânta Treime, cu acest epitaf tautologic, desprins de pe un mormânt al unui june, care purta numele de Ubeivolk N. 1925-1951, care s-ar traduce prin Ucidelup, cu prenumele de botez Nicolae:  ”Scumpului nostru ficior și frate / primește al nostru / dar de la părinți / și frați / Te păstrăm cu drag / în inimile noastre”. Textul este în limba română, dar redactat cu caractere chirilice, date fiind condițiile vitrege ale românismului postbelic. Se știe că după 1944, limba română a avut mult de suferit, nu numai la nivelul lexicului, dar înseși grafia i-a fost înlocuită cu cea chirilică, de care se desprinsese cu aproape un secol în urmă...după 1860. Regimul de ocupație sovietică a considerat că limba română e mai elegantă și mai împlinită în straiele acestea, a grafiei chirilice, inpunându-se apăsat ideea că fondul lexical de bază al acesteia nu este latin, ci slav.

Moara-lui-Assan-7651.JPG

O placă de țiglă cu însemnele fabricii lui R.Kalweit din [Kis]hinew. Cu astfel de plăci se marcau marginile mormintelor. Fragmente din acestea sunt risipite în multe locuri ale micuțului cimitir.

Nota bene: o foarte inspirată selecție de fotografii din aceași cimitir se poate vedea și pe blogul Vederi din Basarabia

foto© vladimir bulat, decembrie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
8 décembre 2014 1 08 /12 /décembre /2014 13:06

Titlul acestei expoziţii preia denumirea omonimă a unui film faimos în era comunistă - OMUL MERGE DUPĂ SOARE, realizat în 1961, de către regizorul Mihail Kalik. Piesa aceasta este considerată una inaugurală pentru ce va urma în cinema-ul sovietic, "noul val" poetic, reprezentat de mari creatori precum Paradjanov, Tarkovski, Gleb Panfilov ş.a. Filmul a fost interzis în URSS după 1971, momentul plecării lui Kalik în Israel, şi a reapărut deja spre 1990, cînd a fost redescoperit de către criticii de film.

 

Am mai scris despre filmul lui Kalik.

 

Creatorii contemporani cartografiază fotografic oraşul Chişinău, scena desfăşurării întregii poveşti din filmul-cult. Cât s-a schimbat, şi cât a rămas acelaşi oraşul în ultima jumătate de veac? Curatorul proiectului, Tatiana Fiodorov, este ea însăşi o împătimită a vechiului şi noului oraş.

Omul-merge-dupa-soare.jpg

Cine e zilele acestea la Chişinău, să nu rateze acest proiect! Este chiar interesant de văzut, cum se raportează discursul contemporan la o piesă cinematografică de prim rang, realizată într-o epocă de recluziune politică şi ideologică.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
5 décembre 2014 5 05 /12 /décembre /2014 06:46

Róbert Berény este un artist maghiar (1887-1953), de factură avangardistă. De regulă, avangarda istorică se vinde bine. Cam toate casele de licitație din lume dau la prețuri onorabile cam tot ce s-a făcut sub umbrela acestui idiom!

Concret, s-a descoperit recent o lucrare considerată pierdută a acestui artist maghiar, și aceasta va apărea zilele viitoare la o licitație de la Budapesta. Investigația și returnarea picturii lui Róbert Berény o datorăm istoricului Gergely Barki, cercetător la Galeria Națională din Budapesta. Acesta relatează că în 2009 se uita la TV, împreună cu fiica sa la filmul Stuart Littel (1999), și la un moment dat a depistat în planul doi o pictură a unui artist pe care l-a recunoscut, ca fiind nimeni altul decât Róbert Berény, cel a cărui operă a marcat o epocă importantă a artelor plastice maghiare la începutul secolului XX. E vorba de tabloul ”Femeie adormită cu vas negru” (Sleeping Lady with Black Vase), care datează din perioada 1927-1928. Gergely Barki a scris mesaje timp de doi ani la creatorii acelui film, până cînd, în sfîrșit, i-a venit un răspuns: piesa a fost cumpărată din statul Pasadena, și fusese achiziționată ca recuzită pentru film, cu suma de 500 de dolari. După filmări, tabloul care nu reprezenta nicio valoare pentru cei implicați în turnarea comediei, a fost vândută și uitată imediat. Dintr-o pură întâmplare, cum se vede - a reapărut în circuitul public al artei, și de data asta nu mai este un tablou oarecare, un element de staffage, ci unul a cărui valoare și evaluare chiar contează. Se va porni licitația de la 110.000 euro, și probabil va crește?!

bereny_robert-alvo_no_fekete_vazaval_-alvo_no-_1927_1928-48.jpg

De fapt, puteam trece cu vederea o astfel de știre. Mi-a fost semnalată. Iar când m-am gândit mai bine, m-am prins că nu e genul de știre care poate fi omisă. De ce? Pentru că descoperirea aceasta este importantă pentru recuperarea operei unui artist, dar este cu și mai mare greutate pentru piața artei. Cât este știință, istoriografie de artă, în acest caz, și câtă pondere va avea campania de presă pentru o mai bună cotație a acestei opere? Site-ul casei de licitație se deschide anume cu fluxul de știri, care a invadat presa internațională. În aceste condiții, piesa va atrage un public larg și curios, chiar dacă cumpărători vor fi, probabil, mult mai puțini. Unul însă va deveni fericitul posesor, cu întreaga sa poveste cu tot...

Dar mai presus de orice, este îmbucurător când o operă de artă - care a rătăcit îndelung prin lume - revine acasă, cu gloria ce i se cuvine!

 

Imagine: Róbert Berény,”Femeie adormită cu vas negru”

©Virág Judit Galleria.hu  

UPDATE: 16 decembrie, 2014. Piesa s-a adjudecat pentru suma de 70 mln de forinţi, reprezentând suma de 229.508 euroEste o sumă onorabilă pentru un artist aparţinând avangardei istorice maghiare, arhivei vremurilor "nebuniei" frumoase şi romantice a anilor de până la al II-lea Război Mondial!         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
27 novembre 2014 4 27 /11 /novembre /2014 08:57

Moara-lui-Assan-4038.JPG

foto: ©vladimir bulat

iulie, 2014, București

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 novembre 2014 3 26 /11 /novembre /2014 06:43

Chiar nu-mi dau seama câtă lume a cetit acest comentariu al meu, vechi de mai bine de cinci ani, publicat tot pe acest blog. În finalul notiței despre Zahar Prilepin conchideam: «Deocamdată, editurile din România nu se înghesuie să-i editeze opera, dar Simona Kessler, agenta lui pentru România, este optimistă, şi crede că un astfel de autor va avea un destin şi aici

 

Ei bine, în acest moment în limba română există două romane ale sale traduse, «San''kea» și «Patologii», iar autorul a vizitat zilele trecute Bucureștiul, ocazie cu care și-a lansat aceste titluri, în cadrul Târgului Internațional de carte GAUDEAMUS, la care Rusia a fost invitat de onoare. Alături de scriitor a stat una din cele mai importante editoare ale Rusiei, Elena Șubina, cea care i-a publicat ultimul său roman, «Mănăstirea» («Обитель»), cartea care ieri a primit premiul cel mare al prestigioasei confruntări literare «MAREA CARTE» («Большая книга»). Voluminosul roman, de peste 740 de pagini, este dedicat unui episod tragic al istoriei Rusiei de după 1917. Acțiunea lui se petrece la marea lavră Solovki, dincolo de Cercul Polar, unde s-au pus bazele sistemului concentraționar sovietic, acelui sistem care va intra în istoria lumii sub umbrela acestor inițiale, cu majuscule - G.U.L.A.G., despre care există deja o bibliografie stufoasă, pasionantă, care a culminat cu monumentala monografie cu același nume, semnată de cercetătoarea Anne Applebaum (tradusă în românește la editura Humanitas, 2011).

 

Dar cartea lui Prilepin este despre un episod care premerge cronologic evoluția G.U.L.A.G.-ului, acel loc a intrat în conștiința istorică sub denumirea de SLON (Lagărul cu regim special de la Solovki), situat pe arhipelagul Solovki de la Marea Albă, unde până la 1920 se afla o mare mănăstire (existentă aici de pe la 1436, cînd sosește pe aceste meleaguri monahul Savatie și îl întîlnește pe cuviosul Gherman). Din 1923 s-a inițiat aici ceea ce va fi numit în literatura de specialitate: ”mama” și ”laboratorul” G.U.L.A.G.-ului, unde monahii și primii deținuți conviețuiau, își gestionau destinul, sufereau împreună, găteau și se gospodăreau împreună. Lagărul acesta s-a închis în decembrie 1933. Despre acest deceniu de suferință, experimentare, confuzie și pierdere a deminității umane a încercat să scrie și Prilepin în romanul său. Poate că i-a reușit. Referințele despre acest roman, în Rusia - și pozitive, și de-a dreptul usturătoare - se spune, depășesc ca volum însăși lucrarea la care acestea se referă. Nu voiesc să mă pronunț acum în niciun fel despre cartea lui Prilepin.

 

Doresc însă să aduc în discuție geneza temei acestui episod al istoriei umane din Rusia, pe care romanul «Mănăstirea» o va redeschide cu siguranță în conștiința rușilor. Problema e că atât cât am apucat să parcurg din cele scrise și afirmate public de autorul însuși, acesta nu face deloc referire la două cărți de memorii care au alungat ceața din fața adevărului, care au povestit lumii occidentale despre experimentele care se nășteau la începutului anilor ''30, în Patria Sovietelor, în tînărul stat socialist. Este vorba de volumul «Doăuzeci și șase de închisori și evadarea din Solovki» a lui Iuri Bezsonov, publicat la Paris în 1928, și cel al lui Sozerko Malsagov, «Insula infernului» (Island Hell: A Soviet Prison in the Far North), tradus la Londra, în 1926. Aceste scrieri au fost publicate la scurtă vreme după ce cei doi alb-gardiști,  Iuri Bezsonov și Sozerko Malsagov (fugind împreună cu alții câțiva, în total 5 persoane), au reușit să edaveze din prizonierat, și după 35 de zile de deambulare prin imensitățile pustii (au părăsit pușcăria în 18 mai 1925, și au hălăduit îndelung între Rusia și Finlanda, până când au ajuns în localitatea Kuusamo), au reușit să se simtă în siguranță, departe de Rusia socialistă. În 1926 Bezsonov se mută în Franța, iar Sozerko Malsagov - în Polonia. Scrierile lor despre această evadare din ”pușcăria popoarelor” au avut un destin ambiguu. Acestea nu au fost niciodată reeditate, și sunt cunoscute în edițiile princeps. De pildă, deja pomenita Anne Applebaum deși pomenește despre aceste cărți memorialistice, nu o citează pe cea a lui Bezsonov la indicele de la finalul masivului său volum. Apare însă titlul cărții lui  Sozerko Malsagov. La Paris, în plină epocă a avangardismelor, intelectualitatea a receptat cu destulă rezervă scrierea tânărului ofițer Iuri Bezsonov, singurul care l-a susținut public a fost scriitorul Rudyard Kipling, care a afirmat:  ”Nu se poate minți astfel, eu îl cred pe acest tânăr”. Romain Rolland, Anatol France, Lion Feuchtwanger ș.a. au considerat cartea aceasta de memorii - o colecție de cleveteli la adresa tânărului stat socialist. Nici URSS nu s-a lăsat mai prejos. L-a delegat pe obedientul și talentatul Maxim Gorki să meargă la Solovki, și să scrie «adevărul adevărat» despre ce se petrece acolo, în 1929. Astrele s-au așezat, în cele din urmă, în defavoarea disidenților regimului sovietic, cei doi au căzut în dizgrație...multă vreme numele lor au dispărut din conștiința publică, iar autorii s-au pomenit marginalizați și denigrați.

Bezsonov_ed.princeps.jpg

Chiar și Zahar Prilepin, astăzi, îi ignoră suveran! Poate că nu a fost intenția lui să le facă dreptate. Posibil. Și totuși, mi-este greu să cred că cercetând arhivele fostului NKVD, timp îndelungat, să nu fi găsit măcar referințe despre aceste evadări celebre...(Soljenițân, de pildă, amintește despre asta). În esență, mai cred că Prilepin a eludat cu bună știință acel episod, pentru că, ideologic, îi va fi contrazis întreaga sa intenție, bine camuflată, de a spune adevărul doar pe jumătate, adică așa cum îl înțelege el...Este cu atât mai jenantă această poziționare, cu cât scriitorul Prilepin are actualmente un succes fulminant în Rusia putiniană! El este cu totul vrăjit de propria faimă, dar și de ideea panslavismului. Kipling, cu siguranță, nu l-ar fi aplaudat și nici gratulat, cum a procedat cândva cu  Bezsonov.

 

în imagine: pagina de titlu a ediţiei princeps a cărţii lui Iuri Bezsonov (cu fotografiile autorului), apărută la Imprimerie de Navarre, Paris, 1928.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article