Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

1 octobre 2011 6 01 /10 /octobre /2011 06:49

De fiecare dată cînd ajung la Chişinău un gînd nărăvaş îmi dă ghionturi: ce pierderi arhitecturale voi mai constata! Distrugerea oraşului aproape că a devenit o normă. De fapt, o "normă", aşa ar fi mai corect. Centrul vechi - despre care se vorbeşte mult şi divers, în publicaţii, simpozioane şi cărţi - devine tot mai rahitic şi mai cariat. Ba se schimonoseşte o faţadă, ba dispare o casă, ba întregi părţi ale ţesutului urban se substituie prin construcţii corpolente, hidoase şi lucioase. Desigur, nimic nou sub soare!

De la Moscova la Tirana întregul est post-comunist suferă de aceeaşi boala: maladia urii faţă de tot ce are patina timpului. Ce putem face? Nu cred că am soluţii, şi nici nu-mi propun să le formulez. Voi continua să fiu un fidel "cronicar" al pulsului transformărilor nefaste cel mai adesea, care se petrec în oraşele şi (poate) satele noastre. 

 

Sunt şi cazuri discutabile, care necesită o monitorizare. Este de văzut concret şi soarta imobilului din strada Vlaicu Pârcălab, nr. 71 din plin centru al Chişinăului. Pe faţada acestuia a existat mereu o plăcuţă din marmură neagră cu statutul de monument de arhitectură (amplasat cîndva în era sovietică). Pînă acum cîţiva ani acolo era "Direcţiunea serviciului de abonare la publicaţii şi presă", apoi casa a fost lăsată de izbelişte, abandonată, după care au apărut gardurile, plasa "baumit" (care anunţă, de regulă, demolarea). Nu mi-o amintesc cum arăta pe dinăuntru, cred că am fost de cîteva ori, dar demult. Probabil, că avea un interior anost, ca orice instituţie sovietică...Dar faţada casei este remarcabilă, cel puţin în contextul Chişinăului. 

DSC01320.JPGAstfel arăta edificul în discuţie în 12.09.2008. Pe pereţii lui au început să apară stencils, semn că era liber la vandalizare!

 

DSCN8260.JPG

Iar aceasta este situaţia imobilului după 3 ani, mai exact în 28.09.2011 (fotografiat din acelaşi unghi). Se vede clar că după demolarea anexei, lipite de edificul nostru, anexă care avea faţada în strada Mitropolit Varlaam, a urmat şi suprimarea perimetrală a acestuia. Faţada a fost păstrată, din fericire, rămînînd în picioare ca o membrană a unei măşti.

 

DSCN8257.JPGAstfel arată faţada privită din spate, cămăşuită cu betoane, şi cioturile grinzilor de lemn ale fostului tavan. Trebuie să recunosc că operaţiunea de consolidare pare îngrijită, realizată simplu şi curat. Să sperăm că ceea ce se ca construi în jurul acestui înveliş va pune în valoare această faţadă - care trebuie conservată în datele ei originare.

 

DSCN8254.JPGImaginea cartuşului cu reprezentarea caduceului întruchipînd simbolul lui Hermes (Mercur) - care atestă destinaţia iniţială a acestui imobil: "Societatea de amanetare a proprietăţii imobiliare". Nu exclud probabilitatea ca viitorul beneficiar al acestui imobil să devină o instituţie bancară. Dar asta rămîne de văzut. Ceea ce mă preocupă în mod esenţial este ca edificiul - monument de arhitectură - să-şi recapete splendoarea şi distincţia de altă dată. Cea de la originile lui (debutul secolului al XX-lea). 

 

fotografii:    © vladimir bulat, 2008, 2011  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 septembre 2011 2 20 /09 /septembre /2011 21:18

Împrejurimile imediate ale Gării de Nord din Bucureşti reprezintă o ambianţă încremenită în timp.

Imediat după decembrie 1989 aici s-a creat în timp o "zonă crepusculară", cumplit de înfricoşătoare, pe care e bine să o ocoleşti - dacă poţi. La anul 2011 lucrurile nu s-au schimbat simţitor. Scuarul din jurul monumentului omului de stat interbelic I.G.Duca este un ţarc pestilenţios, delăsat, neîngrijit, soios, populat de aurolaci şi bipede tinere "creatoare"...Unul dintre acestea, un ortac de vreo treizeci de ani (l-am văzut aievea!), îmbrăcat într-o salopetă "metalizată", devenită scorţoasă de atîta exces de vopsea de aluminiu traficat, a decis să "îmbunătăţească"  imaginea publică a celui care înainte de anul nou, 1934, a fost asasinat în Gara din Sinaia. Bustul elegant al ilustrului înaintaş a fost lucrat, imediat după 1900, de către sculptorul Filip Marin, discipolul lui Frederic Storck

 

Aurolacul cu pricina a hotărît să renunţe la doza de aerosol din dotare (distribuit, serile, de un individ gras, îndesat (gipsy man?) care vine cu o motoretă antedeluviană, cu numere înmatriculate în satul Ştefan cel Mare?), pentru a revopsi după bunul plac şi "simţămînt artistic" suprafaţa de bronz a monumentului - inclus în lista monumentelor istorice ale României! (2303   B-III-m-B- Cod LMI 19987). Se spune că în anumite nopţi în jurul capului lui Duca se aprind numeroase beculeţe, în chip de nimb. "Intervenţia" de natură artistică are menirea să suscite "halucinaţii colective", probabil.

 

Imaginile de mai jos sunt relevante pentru a ilustra gradul de decădere a puterii de reacţie publică, şi a neputinţei autorităţilor de a reacţiona prompt şi decisiv la astfel de acte brutale de vandalism - care se produc la lumina zilei, fără ca cineva să riposteze sau să ia măsuri de vreun fel. Involuntar, factorii responsabili devin părtaşi, indirect -- profanatori ai valorilor pe care sunt puşi să le protejeze, să le transmită intacte posterităţii...   

DSCN8151.JPG

DSCN8150.JPG

DSCN8153.JPG

În timpul nopţii micuţa esplanadă, mărginită de un gard din fier forjat, de la baza monumentului devine loc de odihnă şi "vise liniştite" pentru oamenii străzii. Un "hotel" pe gratis. Monumentul lui I.G.Duca este feuda lor, este simptomul unei stări de lucruri grave şi neliniştitoare, aproape imposibil de corijat sau de justificat. Pînă cînd poate fi tolerată asta?

 

Foto:  © vladimir bulat, septembrie, 2011 [nicio parte a acestui material, împreună cu imaginile, nu pot fi preluate fără acordul scris al autorului blogului!].   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
19 septembre 2011 1 19 /09 /septembre /2011 14:09

ro color

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
19 septembre 2011 1 19 /09 /septembre /2011 08:17

Curs de step pentru începători

 

Hai să începem toamna în ritm de step! În loc să batem pasul pe loc, învăţăm paşii de bază şi o coregrafie pe care o vom prezenta la sfârşitul celor 3 luni de curs. Ideea e să ne simţim bine, să ne mişcam şi altfel decât ne-am mişcat până acum şi să bocănim cât putem.

Program: Luni şi Miercuri de la 19 la 20. Începem Luni, 3 octombrie, de la ora 19. Abonamentul lunar (8 şedinte pe lună) este de 200 RON.

 

Locul de întîlnire: Str. Sfinţii Voievozi nr. 1, la parter, Bucureşti. 

 

 

Contact: Dana Cavaleru

dcavaleru@yahoo.com 0722272550

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
16 septembre 2011 5 16 /09 /septembre /2011 09:17

Draga-Walter.jpg

Poate că există un Dumnezeu al disperaţilor?

Pentru lumea istoricilor de artă numele Onicăi Ioana Busuioceanu (1933-2008) este unul de referinţă. Nu a fost un istoric de artă propriu zis, ci o intelectuală desăvîrşită, care a dat hrană teoretică istoricilor de artă, şi istoriei ideilor. Este autoarea a 21 de traduceri de prim rang în cultura română, cărţi pe care le-a tălmăcit, adnotat, comentat şi explicat, poate ca nimeni altul. După umila mea opinie este suficient ca acest om să fi intrat definitiv în conştiinţa culturii naţionale. Dar ea a evadat din România în toamna lui 1984[1], într-o vreme în care nu se mai putea rămîne, în timpul îngheţului aproape desăvârşit...a plecat şi nu a mai revenit niciodată în ţară, şi de atunci despre ea nu s-a mai vorbit în spaţiul public. În luna august a lui 2007 Busuioceanu  a trecut pe celălalt tărîm, al vieţii veşnice.


Numele acestui cărturar, care a fost fiica unui alt intelectual de marcă, mort şi el în exil, Alexandru Busuioceanu, revine acum – deja cînd autorul şi-a încheiat socotelile cu această lume – printr-un tulburător volum de scrisori, Dragă Walter... Scrisori către un benefăcător 1976-2006  (ed. Humanitas, Bucureşti, 2010)[2]. 


Până să ne concentrăm pe densul corpus epistolar adresat profesorului şi filosofului german Walter Biemel, trebuie amintit că de numele Ioanei Busuioceanu este legată o întreagă bibliotecă de cărţi teoretice, este cea care a adus în rostirea românească din scrierile unor autori ai „secolul de aur al picturii veneţiene”, precum: Pietro Aretino, Paolo Pino, Lodovico Dolce; autori de căpătîi ai manierismului, G. Paolo Lomazzo, Federico Zuccaro; scrierile unui uriaş istoric al artei, Giovanni Pietro Bellori – unul din principalii autori ai barocului ş.a. Lista poate continua, dar nu e în intenţia noastră acest inventar. Aici mai trebuie amintit doar masivul volum al „subversivului” autor din era Renaşterii italiene, Francesco Guicciardini, omul de stat şi contemporanul lui Machiavelli. Erau vremuri stranii, într-o ţară flămîndă şi îngheţată, dar această intelectuală se ambiţiona să menţină un dialog la cote maxime cu întreaga cultură a Europei, să-şi dea mîna cu ideile şi concepţiile celor mai profunde minţi ale vechiului continent. La un deceniu după plecare în exil, Ioana Busuioceanu se întreabă într-o epistolă: „Cât va mai putea omenirea să-şi permită luxul unei culturi adevărate, care să ţină piept celei demagogice. Pe vremea cînd traduceam tratatul de filosofie al lui Dante în România comunistă, mă consideram un extravagant obiect de luc, plătit de un stat care abia îşi putea hrăni populaţia – ceea ce se întîmplă azi cu jumătate din ţările de pe glob (...) cultura de care mă ocup de o viaţă întreagă este atît de excentrică, de străină de realităţile vieţii zilnice. Mă încearcă un fel de sentiment al vinovăţiei că irosesc – foarte plăcut – timpul meu şi banii altora într-un domeniu care nu ajută cu nimic la remedierea tragediilor crescînde ale umanităţii de pretutindeni” (9 apr.1994, pag. 292). Aceste rînduri apar în răstimpul în care autoarea se integra şi se impunea încet, anevoios, dar sigur în societatea americană, lucrând până la sfârşitul zilelor sale în Biblioteca şi arhivele Institutului de Artă din cadrul trustului Getty, din Los Angeles – una din cele mai importante instituţii ştiinţifice şi muzeale din S.U.A. Din acea postură, dar şi din perspectiva nepreţuitului patrimoniu lăsat acasă, Busuioceanu meditează pe paginile unor lungi epistole asupra vieţii şi lumii de azi, asupra schimbărilor radicale care se produc pe glob, în România, dar şi în faţa ochilor. Aceste scrisori pe care le-a adresat de-a lungul a trei decenii unuia din marii filosofi ai vremurilor noastre, pe care l-a cunoscut în copilărie, la Braşov, se pot împărţi (foarte convenţional) în două mari „categorii”: pe de-o parte se acordă mult spaţiu chestiunilor personale: problemelor de sănătate, hopurilor sentimentale, financiare şi vacanţelor, iar pe de alta, în ele sunt sădite diverse meditaţii şi gînduri despre lecturi, despre lucrul fructuos în arhivele trustului, menţionarea unor întîlniri cu cei din ţară, şi nu numai. Pe ici pe colo se pot observa diverse remarci cu privire la moştenirea literară a tatălui, grija pentru ce a lăsat el, şi cum.


„Părăsirea României a fost un lucru simplu, care s-a impus de la sine, n-aveam nici o altă alternativă”, îi scrie ea, din lagărul de refugiaţi Latina din Italia, celui care o va ajuta cu sfaturi şi cu bani pe tot parcursul anilor în care Ioana s-a aflat departe de ţara natală. Aici a petrecut mai bine de jumătate de an, după care a ajuns în America, la aproape 52 de ani, timp în care trebuia să o ia de la capăt: „Eram atât de sigură, cînd am plecat, că va trebui să uit că am avut o formaţie intelectuală, ca să poit trăi, încât acum nu-mi mai dau seama ce trebuie să fac. Căci un singur lucru e clar: trebuie să am o slujbă din care să pot trăi”, menţiona în aceeaşi scrisoare (10 dec. ‚’84, pag. 30). În Italia a refuzat să rămână, deşi i se acceptase azilul politic. Italia era o ţară în care erau „îngrijorător de mulţi comunişti”. De aceea, s-a decis să traverseze oceanul, departe de cultura în care s-a format, pe care a slujit-o cu strădanie şi dăruire timp de 25 de ani, departe de prieteni şi cunoştinţe, departe de toate cele cu care era obişnuită. Singurătatea sfîşietoare, anesteziantă o împarte cu acest om – prin intermediul scrisului –, aflat dincoace de „marea apă”, stabilit la Aachen, dar mereu pe drumuri, pentru conferinţe, colocvii, seminarii, cursuri, vacanţe etc. Acesta este omul căruia, cum se exprimă autoarea, îi mulţumeşte pentru toate: „Îmi pare rău că nu cred în Dumnezeu, ca să-i pot mulţumi. În lipsa lui, toată recunoştinţa mea îţi este adresată ţie” (11.oct.1991, pag. 238). Atunci au pus la cale o întâlnire mai prelungită la Paris, dar ea s-a materializat de-abia în primăvara lui 1992, ocazie cu care s-a văzut şi cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Se pare însă că episodul parisian a fost marcat de un continuu „zbucium sufletesc”, care a făcut ca „toate întâlnirile pe care le-am avut, toate au fost făcute cu o inimă grea, pe care o simţeam ca o piatră atârnată de gât”, se destăinuie Ioana la întoarcerea în America. Tulburarea a fost atât de profundă încât ideea sinuciderii[3] încolţise cu o vitalitate ale cărei seve nu s-au mai uscat niciodată de atunci. Această angoasă şi deprimarea erau potenţate de fiecare dată când îşi punea problema vârstei, iar în poziţia profesională se simţea clătinată sau şubrezită, când posibilitatea nereînnoirii contractului de muncă depindea de diverse împrejurări nefaste, sau (uneori) de mofturile altora...


În 1994 apare pentru prima oară discuţia despre posibilitatea de a publica aceste scrisori, o aflăm dintr-un răspuns al Ioanei către Biemel: „În principiu n-aş avea nimic împotriva publicării lor, dar ar trebui să le recitesc înainte (...) Scrisorile acestea sunt, de fapt, un jurnal intim. De aceea le-am şi păstrat[4]. Am însă dubii în privinţa publicării lor: am ajuns treptat să cred că ceea ce gândesc eu nu interesează pe nimeni”. Că ne e întocmai aşa – o dovedeşte acest volum dens şi captivant!


Densitatea emoţiilor, a trăirilor exprimate, patosul, acurateţea cu care sunt redactate scrisorile, informaţiile din lumea arhivistică, academică, a cercetării, a lecturilor foarte eterogene şi diverse (Gore Vidal, Ted Anton, Monica Lovinescu, Fénélon, Elsa Triolet, Harry Mulish, Mihail Sebastian, Orwell ş.a.[5]), se constituie într-un palpitant document contemporan, al unui intelectual desţărat, însingurat, dar care a rămas până la sfârşitul zilelor sale un model al demnităţii, dragostei, recunoştinţei şi al respectului faţă de oameni şi cărţi. Iar personalitatea lui Walter Biemel (născut în 1918, la Braşov) reiese, din acest „jurnal”, drept a unui înţelept subtil (de modă veche) şi a unui grabnic-ajutător la nevoile celei care i-a adresat, poate, cele mai afectuoase, empatice şi recunoscătoare scrisori din viaţa lui.      


[1] Plecarea autoarei în acest an este cumva premonitivă, căci romanului lui Orwell care poartă pe copertă acest an, pare a fi una din lecturile preferate ale ei, un soi de „calapod” pentru înţelegerea ororilor comunismului. E drept că în acel an „utopia” nu mai era demult o utopie... ”În anul 1984 comunismul se clătina periculos pe marginea haosului economic şi a demenţei crescînde a dictatorilor”, scrie Busuioceanu.  

[2] Citarea scrisorilor va consemna data scrierii lor, şi pagina din ediţia de faţă.

[3] Pe larg despre aceste zbateri relatează în scrisoarea din 30 mai 1992, pag. 265-269.

[4] Aici se referă la faptul că a păstrat toate ciornele scrisorilor expediate, căci nu expedia niciodată nimic scris direct).

[5] Cu atât mai ciudată mi s-a părut această destăinuire a autoarei: „N-am auzit niciodată de Elias Canetti (ce nume italian pentru un german!). Nu l-am găsit nici în dicţionarele mele de acasă. Pe urmă am constatat că biblioteca Getty are, cred, tot ce a publicat, iar unele dintre cărţi şi în traducere engleză...” (11 iulie, 2002, pag. 392-393).

 

[Acest text a fost publicat în revista Observator Cultural, nr. 334 / 15-21 septembrie, 2011]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
13 septembre 2011 2 13 /09 /septembre /2011 14:56

Regizorul sovietic de origine armeană, Artavazd Pelechian (n. 1938), este un nume de referinţă al documentaristicii de montaj. Autor al cîtorva filme care i-au adus notorietatea universală (în rîndurile specialiştilor, desigur!), şi a unor scrieri de teorie a filmului documentar cu conotaţii etice.

 

Cîteva dintre filmele sale pot fi văzute pe youtube. Iar unul care i-a fost dedicat la împlinirea vîrstei de 70 de ani, în 2008, de către discipolii săi, poate fi văzut aici, on-line, la o calitate destul de bună. Este cu subtitrare în engleză, deşi la filmele documentare textul este aproape inutil... Aproape fiecare dintre aceste piese-minuaturi se înfăţişează sub forma unor  capodopere de artă cinematică... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
11 septembre 2011 7 11 /09 /septembre /2011 19:34

cov83_low_t_w470.jpg

Ştiu că în lumea criticii de artă germane revista Texte zur Kunst se bucură de o mare şi serioasă popularitate. Numărul 83 al acesteia este dedicat "colecţionarilor", iar pe coperta reprodusă aici apare excentricul magnat rus Roman Abramovici. Cunoscut la unul dintre cei care a plătit sume fabuloase pentru a achiziţiona artă contemporană, pentru lucrări de autori ca: Alberto Giacometti, Lucian Freud, Francis Bacon.

 

Nu cunosc raţiunile care au determinat redacţia revistei să-i plaseze pe copertă chipul -- acestui controversat personaj al lumii de azi, care apare alături de Daria Jukova. Dar mi se pare extraordinar felul în care aceştia sunt arătaţi. Ambele chipuri apar fragmentate, al ei mai mult - e mai degrabă sugerat. Sigla revistei trece la nivelul sprîncenelor lui, dar marginea ochiului stîng se îţeşte alături de cuvîntul Kunst, spre care e orientat globul acestuia; pe care privitorul atent îl vede în clar. Daria e doar alături, într-o geacă de blugi, cu torţile poşetei pe mînă. Pe pieptul cămăşii lui e "brodată" sintagma "The collectors", cu majuscule (făcută în photoshop, desigur!). Dat fiind că în spatele celor doi are pozează se vede un colţ aurit de tablou, iar de-asupra ceva care seamănă cu un spot de lumină, trebuie să înţelegem că perechea de specialişti au fost suprinsă într-un spaţiu expoziţional - ieşită pentru o achiziţie...sau poate doar cu admiraţia estetică i-a scos din palat?  Apariţia unei astfel de fotografii pe coperta unei reviste de prestigiu o citesc ca pe un triumf absolut al bussinesului asupra culturii, artei, criticii, oricărei elite culturale şi academice.

În esenţă, cei doi nu sunt colecţionari, ci deţinători ai unor bunuri de mare preţ, or asta e în definitiv altceva decît o colecţie de artă!   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 septembre 2011 5 09 /09 /septembre /2011 07:01

Era interbelicului fascinează şi inspiră pe încă foarte mulţi!

 

Multe s-au scris, şi cred că multe încă se vor afla. Pentru că epoca comunismului a creat un hiatus - continuitatea vremurilor trebuie refăcută, sudată, repusă pe şine...

 

Scriam la un moment dat despre necesitatea scrierii unei istorii a localurilor interbelice, pentru că aceasta s-ar putea constitui într-o justificată legitimare a fascinaţiei noastre pentru acea epocă apusă, dar nu mai puţin veselă, muzicală, frivolă şi încîntătoare, pe care încercăm să o recuperăm în toată largheţea ei. Am descoperit recent locul unde a fost în Bucureştiul interbelic restaurantul "Parcul Millea", pentru că o veche inscripţie, caligrafiată cu vopsea închisă, cea originală desigur, a ieşit la lumină (fiind acoperită mult timp de o firmă comercială).

 

Era pe Bd. Filantropiei, la nr. 67, număr corespunzător şi celui de astăzi, doar că artera (după ce în epoca socialismului s-a chemat "1 MAI", dar şi multă vreme după 1990) se numeşte Bulevardul Ion Mihalache, e vis-a-vis de Piaţa 1 mai.

DSCN7903.JPG

 

E de aflat de cînd îşi are originea acest local, în care se spune că a cîntat orchestra condusă de violonistul Nicu Stănescu, în care se prodcea şi clarinetistul Iliuţă Rudăreanu. Cotidianul "Adevărul" din vara lui 1948 consemnează redeschiderea acestei "grădini de vară", dar pînă cînd - rămîne să aflăm.

DSCN7904.JPG

 

Cum mai e de cercetat cine a fost proprietarul acestui stabiliment, care-şi spunea Millea, anume cu doi de "l". Istoria bucureşteană mai are multe lacune. Sau poate...?

 

credit foto: vladimir bulat @ 2011.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 septembre 2011 2 06 /09 /septembre /2011 14:02

Zviad-Ratiani.jpgPoeta Inna Kulişova este stabilită la Tbilisi de multă vreme, după terminarea studiile la Universitatea de Stat din acel oraş. Este interesată de cultura creştină (Alexandru Schmemann, Mitropolitul Antonie al Surojului, Alexandru Meni etc.), adoră poezia lui Iosif Brodsky (aici suntem afini!), traduce din poezia georgiană. Adoră vechea cultură georgiană, şi vorbeşte despre ea celor care au urechi să audă, şi să priceapă. E bună prietenă cu cei mai buni poeţi ai acelui neam. În special, cu Zviad Ratiani (n. 1971). La un moment dat, mai de curînd, ruşii au intrat cu tancurile în Gruzia, pentru că pretextele nu lipsesc niciodată. Un fost imperiu nu renunţă prea lesne, agonizează. Uneori şi decenii... 

 

 În august 2008, cînd oraşul Gori (în georgiană: გორი) era în grea suferinţă, fumegînd de expoloziile provocate de raidurile aeriene şi tancurile ruseşti, Zviad era acolo, unde a văzut multe cadavre, multe lacrimi, multe lipsuri, cortine de foc. Atunci, la faţa locului, a scris acest poem, dintr-o respiraţie parcă, şi a fost ajutat de Inna Kulişova să redacteze o autotraducere în rusă - în limba atacatorilor.

 

Nu ştiu cît mi-a reuşit să fac o tălmăcire în limba română, dar poemul realmente m-a cutremurat, iar cînd trăieşti aşa ceva - nu trebuie să şi explici reacţiile. Cauţi cuvinte, sensuri, structuri semnatice...Nu este de fapt un poem, e o stare poetică născută din trăirea unui om căruia îi pasă de sfăşierile prin care trăieşte poporul său...

 

Titlul acestui poem este: Reqviem bilingv* pentru cei supravieţuiţi. Într-o a treia limbă, rusă

 

"Au sosit zilele plîngerii.

Întreaga-noapte au bombardat oraşul

şi nu era unde să fugi.

În zori, bubuiturile au tăcut. M-am furişat spre geam -

În razele  strîmbe ale dimineţii se unduiau

copacii uriaşi de fum,

încleştaţi cu rădăcinile mocninde încă

de trupurile adormite, pentru vecie

adormite.

N-am timp pentru ele, jelirea lor e departe;

credinţa inimii sopteşte:

vom supravieţui, eu şi cu ai mei;

următorul obuz va lovi o altă casă,

pe cea vecină. A noastră - va rămîne neatinsă.

Stau la fereastră, cu ochii aţintiţi la cer.

Desigur, către cer.

De unde să mai aşteptăm năpasta?

De unde, mîntuirea?

Şi încotro să mai privim?

Că doar nu spre casa de-alături,

unde suflări omeneşti stau tupilate la geamuri,

cu ochii spre cer.

Inima lor musteşte de credinţă." 

 

notă: * "bilingv", adică pentru georgieni şi osetini. Cele două popoare se războiesc între ele, şi au fost în conflicte armate repetate, începînd cu anii 1991-1992. Rusia a luat controlul asupra Osetiei de Sud, devenind o enclavă controlată de Moscova, pe tipicul Transnistriei...În 2008 Rusia sub pretextul unei intervenţii pacificatoare - a atacat oraşul Gori.

 

sursa fotografiei: aici.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
1 septembre 2011 4 01 /09 /septembre /2011 08:35

Cînd eram mic, şi apoi adolescent, atenţia îmi era captată, uneori, de un obiect care îşi avea locul în preajma uşii de intrare, şi care era folosit cu stricteţe de toţi cei care păşeau pragurile caselor. Mai ales pe perioada ploilor, toamna şi primăvara. Era o ustensilă-cult: răzătoarea de încălţări. Cu timpul, mai ales odată cu expansiunea asfaltului, şi mai ales la oraşe - acesta a prins să dispară, iar acum a devenit bun de introdus în lista "inventarului exotic", alături de licurici, abac, degetare, maşina de cusut de picior, locomotiva cu aburi, lampa cu gaz...

 

Din fericire, aceste obiecte mai există, chiar dacă utilitatea lor a devenit o enigmă. Am găsit un speciment cînd am fost ultima oară la Chişinău, pe strada Sfîntul Andrei. Asta este în "partea de jos" a oraşului, în preajma Colinei Puşkin - nucleul străvechi al urbei.

DSCN7286

Casa este de la începutul secolului XX, construită în stil "modernist", cu o faţadă discretă aliniată la stradă. În dreapta intrării, lîngă trepte, se vede obiectul despre care vorbim, pe care am pus ochiul

 

DSCN7287.JPG

Desigur că specimenul este unul cît se poate de simplu (o bară încovoiată, şi o lamelă care le uneşte aproape de bază), dar cît de divers în forme poate fi acesta, se pot găsi diverse exemple în Europa, în locuri în care vestigiile trecutului sunt mai cu grijă păstrate şi puse în valoare.

 

foto: vladimir bulat @ august, 2011

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article