Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

19 septembre 2011 1 19 /09 /septembre /2011 14:09

ro color

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
19 septembre 2011 1 19 /09 /septembre /2011 08:17

Curs de step pentru începători

 

Hai să începem toamna în ritm de step! În loc să batem pasul pe loc, învăţăm paşii de bază şi o coregrafie pe care o vom prezenta la sfârşitul celor 3 luni de curs. Ideea e să ne simţim bine, să ne mişcam şi altfel decât ne-am mişcat până acum şi să bocănim cât putem.

Program: Luni şi Miercuri de la 19 la 20. Începem Luni, 3 octombrie, de la ora 19. Abonamentul lunar (8 şedinte pe lună) este de 200 RON.

 

Locul de întîlnire: Str. Sfinţii Voievozi nr. 1, la parter, Bucureşti. 

 

 

Contact: Dana Cavaleru

dcavaleru@yahoo.com 0722272550

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
16 septembre 2011 5 16 /09 /septembre /2011 09:17

Draga-Walter.jpg

Poate că există un Dumnezeu al disperaţilor?

Pentru lumea istoricilor de artă numele Onicăi Ioana Busuioceanu (1933-2008) este unul de referinţă. Nu a fost un istoric de artă propriu zis, ci o intelectuală desăvîrşită, care a dat hrană teoretică istoricilor de artă, şi istoriei ideilor. Este autoarea a 21 de traduceri de prim rang în cultura română, cărţi pe care le-a tălmăcit, adnotat, comentat şi explicat, poate ca nimeni altul. După umila mea opinie este suficient ca acest om să fi intrat definitiv în conştiinţa culturii naţionale. Dar ea a evadat din România în toamna lui 1984[1], într-o vreme în care nu se mai putea rămîne, în timpul îngheţului aproape desăvârşit...a plecat şi nu a mai revenit niciodată în ţară, şi de atunci despre ea nu s-a mai vorbit în spaţiul public. În luna august a lui 2007 Busuioceanu  a trecut pe celălalt tărîm, al vieţii veşnice.


Numele acestui cărturar, care a fost fiica unui alt intelectual de marcă, mort şi el în exil, Alexandru Busuioceanu, revine acum – deja cînd autorul şi-a încheiat socotelile cu această lume – printr-un tulburător volum de scrisori, Dragă Walter... Scrisori către un benefăcător 1976-2006  (ed. Humanitas, Bucureşti, 2010)[2]. 


Până să ne concentrăm pe densul corpus epistolar adresat profesorului şi filosofului german Walter Biemel, trebuie amintit că de numele Ioanei Busuioceanu este legată o întreagă bibliotecă de cărţi teoretice, este cea care a adus în rostirea românească din scrierile unor autori ai „secolul de aur al picturii veneţiene”, precum: Pietro Aretino, Paolo Pino, Lodovico Dolce; autori de căpătîi ai manierismului, G. Paolo Lomazzo, Federico Zuccaro; scrierile unui uriaş istoric al artei, Giovanni Pietro Bellori – unul din principalii autori ai barocului ş.a. Lista poate continua, dar nu e în intenţia noastră acest inventar. Aici mai trebuie amintit doar masivul volum al „subversivului” autor din era Renaşterii italiene, Francesco Guicciardini, omul de stat şi contemporanul lui Machiavelli. Erau vremuri stranii, într-o ţară flămîndă şi îngheţată, dar această intelectuală se ambiţiona să menţină un dialog la cote maxime cu întreaga cultură a Europei, să-şi dea mîna cu ideile şi concepţiile celor mai profunde minţi ale vechiului continent. La un deceniu după plecare în exil, Ioana Busuioceanu se întreabă într-o epistolă: „Cât va mai putea omenirea să-şi permită luxul unei culturi adevărate, care să ţină piept celei demagogice. Pe vremea cînd traduceam tratatul de filosofie al lui Dante în România comunistă, mă consideram un extravagant obiect de luc, plătit de un stat care abia îşi putea hrăni populaţia – ceea ce se întîmplă azi cu jumătate din ţările de pe glob (...) cultura de care mă ocup de o viaţă întreagă este atît de excentrică, de străină de realităţile vieţii zilnice. Mă încearcă un fel de sentiment al vinovăţiei că irosesc – foarte plăcut – timpul meu şi banii altora într-un domeniu care nu ajută cu nimic la remedierea tragediilor crescînde ale umanităţii de pretutindeni” (9 apr.1994, pag. 292). Aceste rînduri apar în răstimpul în care autoarea se integra şi se impunea încet, anevoios, dar sigur în societatea americană, lucrând până la sfârşitul zilelor sale în Biblioteca şi arhivele Institutului de Artă din cadrul trustului Getty, din Los Angeles – una din cele mai importante instituţii ştiinţifice şi muzeale din S.U.A. Din acea postură, dar şi din perspectiva nepreţuitului patrimoniu lăsat acasă, Busuioceanu meditează pe paginile unor lungi epistole asupra vieţii şi lumii de azi, asupra schimbărilor radicale care se produc pe glob, în România, dar şi în faţa ochilor. Aceste scrisori pe care le-a adresat de-a lungul a trei decenii unuia din marii filosofi ai vremurilor noastre, pe care l-a cunoscut în copilărie, la Braşov, se pot împărţi (foarte convenţional) în două mari „categorii”: pe de-o parte se acordă mult spaţiu chestiunilor personale: problemelor de sănătate, hopurilor sentimentale, financiare şi vacanţelor, iar pe de alta, în ele sunt sădite diverse meditaţii şi gînduri despre lecturi, despre lucrul fructuos în arhivele trustului, menţionarea unor întîlniri cu cei din ţară, şi nu numai. Pe ici pe colo se pot observa diverse remarci cu privire la moştenirea literară a tatălui, grija pentru ce a lăsat el, şi cum.


„Părăsirea României a fost un lucru simplu, care s-a impus de la sine, n-aveam nici o altă alternativă”, îi scrie ea, din lagărul de refugiaţi Latina din Italia, celui care o va ajuta cu sfaturi şi cu bani pe tot parcursul anilor în care Ioana s-a aflat departe de ţara natală. Aici a petrecut mai bine de jumătate de an, după care a ajuns în America, la aproape 52 de ani, timp în care trebuia să o ia de la capăt: „Eram atât de sigură, cînd am plecat, că va trebui să uit că am avut o formaţie intelectuală, ca să poit trăi, încât acum nu-mi mai dau seama ce trebuie să fac. Căci un singur lucru e clar: trebuie să am o slujbă din care să pot trăi”, menţiona în aceeaşi scrisoare (10 dec. ‚’84, pag. 30). În Italia a refuzat să rămână, deşi i se acceptase azilul politic. Italia era o ţară în care erau „îngrijorător de mulţi comunişti”. De aceea, s-a decis să traverseze oceanul, departe de cultura în care s-a format, pe care a slujit-o cu strădanie şi dăruire timp de 25 de ani, departe de prieteni şi cunoştinţe, departe de toate cele cu care era obişnuită. Singurătatea sfîşietoare, anesteziantă o împarte cu acest om – prin intermediul scrisului –, aflat dincoace de „marea apă”, stabilit la Aachen, dar mereu pe drumuri, pentru conferinţe, colocvii, seminarii, cursuri, vacanţe etc. Acesta este omul căruia, cum se exprimă autoarea, îi mulţumeşte pentru toate: „Îmi pare rău că nu cred în Dumnezeu, ca să-i pot mulţumi. În lipsa lui, toată recunoştinţa mea îţi este adresată ţie” (11.oct.1991, pag. 238). Atunci au pus la cale o întâlnire mai prelungită la Paris, dar ea s-a materializat de-abia în primăvara lui 1992, ocazie cu care s-a văzut şi cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Se pare însă că episodul parisian a fost marcat de un continuu „zbucium sufletesc”, care a făcut ca „toate întâlnirile pe care le-am avut, toate au fost făcute cu o inimă grea, pe care o simţeam ca o piatră atârnată de gât”, se destăinuie Ioana la întoarcerea în America. Tulburarea a fost atât de profundă încât ideea sinuciderii[3] încolţise cu o vitalitate ale cărei seve nu s-au mai uscat niciodată de atunci. Această angoasă şi deprimarea erau potenţate de fiecare dată când îşi punea problema vârstei, iar în poziţia profesională se simţea clătinată sau şubrezită, când posibilitatea nereînnoirii contractului de muncă depindea de diverse împrejurări nefaste, sau (uneori) de mofturile altora...


În 1994 apare pentru prima oară discuţia despre posibilitatea de a publica aceste scrisori, o aflăm dintr-un răspuns al Ioanei către Biemel: „În principiu n-aş avea nimic împotriva publicării lor, dar ar trebui să le recitesc înainte (...) Scrisorile acestea sunt, de fapt, un jurnal intim. De aceea le-am şi păstrat[4]. Am însă dubii în privinţa publicării lor: am ajuns treptat să cred că ceea ce gândesc eu nu interesează pe nimeni”. Că ne e întocmai aşa – o dovedeşte acest volum dens şi captivant!


Densitatea emoţiilor, a trăirilor exprimate, patosul, acurateţea cu care sunt redactate scrisorile, informaţiile din lumea arhivistică, academică, a cercetării, a lecturilor foarte eterogene şi diverse (Gore Vidal, Ted Anton, Monica Lovinescu, Fénélon, Elsa Triolet, Harry Mulish, Mihail Sebastian, Orwell ş.a.[5]), se constituie într-un palpitant document contemporan, al unui intelectual desţărat, însingurat, dar care a rămas până la sfârşitul zilelor sale un model al demnităţii, dragostei, recunoştinţei şi al respectului faţă de oameni şi cărţi. Iar personalitatea lui Walter Biemel (născut în 1918, la Braşov) reiese, din acest „jurnal”, drept a unui înţelept subtil (de modă veche) şi a unui grabnic-ajutător la nevoile celei care i-a adresat, poate, cele mai afectuoase, empatice şi recunoscătoare scrisori din viaţa lui.      


[1] Plecarea autoarei în acest an este cumva premonitivă, căci romanului lui Orwell care poartă pe copertă acest an, pare a fi una din lecturile preferate ale ei, un soi de „calapod” pentru înţelegerea ororilor comunismului. E drept că în acel an „utopia” nu mai era demult o utopie... ”În anul 1984 comunismul se clătina periculos pe marginea haosului economic şi a demenţei crescînde a dictatorilor”, scrie Busuioceanu.  

[2] Citarea scrisorilor va consemna data scrierii lor, şi pagina din ediţia de faţă.

[3] Pe larg despre aceste zbateri relatează în scrisoarea din 30 mai 1992, pag. 265-269.

[4] Aici se referă la faptul că a păstrat toate ciornele scrisorilor expediate, căci nu expedia niciodată nimic scris direct).

[5] Cu atât mai ciudată mi s-a părut această destăinuire a autoarei: „N-am auzit niciodată de Elias Canetti (ce nume italian pentru un german!). Nu l-am găsit nici în dicţionarele mele de acasă. Pe urmă am constatat că biblioteca Getty are, cred, tot ce a publicat, iar unele dintre cărţi şi în traducere engleză...” (11 iulie, 2002, pag. 392-393).

 

[Acest text a fost publicat în revista Observator Cultural, nr. 334 / 15-21 septembrie, 2011]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
13 septembre 2011 2 13 /09 /septembre /2011 14:56

Regizorul sovietic de origine armeană, Artavazd Pelechian (n. 1938), este un nume de referinţă al documentaristicii de montaj. Autor al cîtorva filme care i-au adus notorietatea universală (în rîndurile specialiştilor, desigur!), şi a unor scrieri de teorie a filmului documentar cu conotaţii etice.

 

Cîteva dintre filmele sale pot fi văzute pe youtube. Iar unul care i-a fost dedicat la împlinirea vîrstei de 70 de ani, în 2008, de către discipolii săi, poate fi văzut aici, on-line, la o calitate destul de bună. Este cu subtitrare în engleză, deşi la filmele documentare textul este aproape inutil... Aproape fiecare dintre aceste piese-minuaturi se înfăţişează sub forma unor  capodopere de artă cinematică... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
11 septembre 2011 7 11 /09 /septembre /2011 19:34

cov83_low_t_w470.jpg

Ştiu că în lumea criticii de artă germane revista Texte zur Kunst se bucură de o mare şi serioasă popularitate. Numărul 83 al acesteia este dedicat "colecţionarilor", iar pe coperta reprodusă aici apare excentricul magnat rus Roman Abramovici. Cunoscut la unul dintre cei care a plătit sume fabuloase pentru a achiziţiona artă contemporană, pentru lucrări de autori ca: Alberto Giacometti, Lucian Freud, Francis Bacon.

 

Nu cunosc raţiunile care au determinat redacţia revistei să-i plaseze pe copertă chipul -- acestui controversat personaj al lumii de azi, care apare alături de Daria Jukova. Dar mi se pare extraordinar felul în care aceştia sunt arătaţi. Ambele chipuri apar fragmentate, al ei mai mult - e mai degrabă sugerat. Sigla revistei trece la nivelul sprîncenelor lui, dar marginea ochiului stîng se îţeşte alături de cuvîntul Kunst, spre care e orientat globul acestuia; pe care privitorul atent îl vede în clar. Daria e doar alături, într-o geacă de blugi, cu torţile poşetei pe mînă. Pe pieptul cămăşii lui e "brodată" sintagma "The collectors", cu majuscule (făcută în photoshop, desigur!). Dat fiind că în spatele celor doi are pozează se vede un colţ aurit de tablou, iar de-asupra ceva care seamănă cu un spot de lumină, trebuie să înţelegem că perechea de specialişti au fost suprinsă într-un spaţiu expoziţional - ieşită pentru o achiziţie...sau poate doar cu admiraţia estetică i-a scos din palat?  Apariţia unei astfel de fotografii pe coperta unei reviste de prestigiu o citesc ca pe un triumf absolut al bussinesului asupra culturii, artei, criticii, oricărei elite culturale şi academice.

În esenţă, cei doi nu sunt colecţionari, ci deţinători ai unor bunuri de mare preţ, or asta e în definitiv altceva decît o colecţie de artă!   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 septembre 2011 5 09 /09 /septembre /2011 07:01

Era interbelicului fascinează şi inspiră pe încă foarte mulţi!

 

Multe s-au scris, şi cred că multe încă se vor afla. Pentru că epoca comunismului a creat un hiatus - continuitatea vremurilor trebuie refăcută, sudată, repusă pe şine...

 

Scriam la un moment dat despre necesitatea scrierii unei istorii a localurilor interbelice, pentru că aceasta s-ar putea constitui într-o justificată legitimare a fascinaţiei noastre pentru acea epocă apusă, dar nu mai puţin veselă, muzicală, frivolă şi încîntătoare, pe care încercăm să o recuperăm în toată largheţea ei. Am descoperit recent locul unde a fost în Bucureştiul interbelic restaurantul "Parcul Millea", pentru că o veche inscripţie, caligrafiată cu vopsea închisă, cea originală desigur, a ieşit la lumină (fiind acoperită mult timp de o firmă comercială).

 

Era pe Bd. Filantropiei, la nr. 67, număr corespunzător şi celui de astăzi, doar că artera (după ce în epoca socialismului s-a chemat "1 MAI", dar şi multă vreme după 1990) se numeşte Bulevardul Ion Mihalache, e vis-a-vis de Piaţa 1 mai.

DSCN7903.JPG

 

E de aflat de cînd îşi are originea acest local, în care se spune că a cîntat orchestra condusă de violonistul Nicu Stănescu, în care se prodcea şi clarinetistul Iliuţă Rudăreanu. Cotidianul "Adevărul" din vara lui 1948 consemnează redeschiderea acestei "grădini de vară", dar pînă cînd - rămîne să aflăm.

DSCN7904.JPG

 

Cum mai e de cercetat cine a fost proprietarul acestui stabiliment, care-şi spunea Millea, anume cu doi de "l". Istoria bucureşteană mai are multe lacune. Sau poate...?

 

credit foto: vladimir bulat @ 2011.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 septembre 2011 2 06 /09 /septembre /2011 14:02

Zviad-Ratiani.jpgPoeta Inna Kulişova este stabilită la Tbilisi de multă vreme, după terminarea studiile la Universitatea de Stat din acel oraş. Este interesată de cultura creştină (Alexandru Schmemann, Mitropolitul Antonie al Surojului, Alexandru Meni etc.), adoră poezia lui Iosif Brodsky (aici suntem afini!), traduce din poezia georgiană. Adoră vechea cultură georgiană, şi vorbeşte despre ea celor care au urechi să audă, şi să priceapă. E bună prietenă cu cei mai buni poeţi ai acelui neam. În special, cu Zviad Ratiani (n. 1971). La un moment dat, mai de curînd, ruşii au intrat cu tancurile în Gruzia, pentru că pretextele nu lipsesc niciodată. Un fost imperiu nu renunţă prea lesne, agonizează. Uneori şi decenii... 

 

 În august 2008, cînd oraşul Gori (în georgiană: გორი) era în grea suferinţă, fumegînd de expoloziile provocate de raidurile aeriene şi tancurile ruseşti, Zviad era acolo, unde a văzut multe cadavre, multe lacrimi, multe lipsuri, cortine de foc. Atunci, la faţa locului, a scris acest poem, dintr-o respiraţie parcă, şi a fost ajutat de Inna Kulişova să redacteze o autotraducere în rusă - în limba atacatorilor.

 

Nu ştiu cît mi-a reuşit să fac o tălmăcire în limba română, dar poemul realmente m-a cutremurat, iar cînd trăieşti aşa ceva - nu trebuie să şi explici reacţiile. Cauţi cuvinte, sensuri, structuri semnatice...Nu este de fapt un poem, e o stare poetică născută din trăirea unui om căruia îi pasă de sfăşierile prin care trăieşte poporul său...

 

Titlul acestui poem este: Reqviem bilingv* pentru cei supravieţuiţi. Într-o a treia limbă, rusă

 

"Au sosit zilele plîngerii.

Întreaga-noapte au bombardat oraşul

şi nu era unde să fugi.

În zori, bubuiturile au tăcut. M-am furişat spre geam -

În razele  strîmbe ale dimineţii se unduiau

copacii uriaşi de fum,

încleştaţi cu rădăcinile mocninde încă

de trupurile adormite, pentru vecie

adormite.

N-am timp pentru ele, jelirea lor e departe;

credinţa inimii sopteşte:

vom supravieţui, eu şi cu ai mei;

următorul obuz va lovi o altă casă,

pe cea vecină. A noastră - va rămîne neatinsă.

Stau la fereastră, cu ochii aţintiţi la cer.

Desigur, către cer.

De unde să mai aşteptăm năpasta?

De unde, mîntuirea?

Şi încotro să mai privim?

Că doar nu spre casa de-alături,

unde suflări omeneşti stau tupilate la geamuri,

cu ochii spre cer.

Inima lor musteşte de credinţă." 

 

notă: * "bilingv", adică pentru georgieni şi osetini. Cele două popoare se războiesc între ele, şi au fost în conflicte armate repetate, începînd cu anii 1991-1992. Rusia a luat controlul asupra Osetiei de Sud, devenind o enclavă controlată de Moscova, pe tipicul Transnistriei...În 2008 Rusia sub pretextul unei intervenţii pacificatoare - a atacat oraşul Gori.

 

sursa fotografiei: aici.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
1 septembre 2011 4 01 /09 /septembre /2011 08:35

Cînd eram mic, şi apoi adolescent, atenţia îmi era captată, uneori, de un obiect care îşi avea locul în preajma uşii de intrare, şi care era folosit cu stricteţe de toţi cei care păşeau pragurile caselor. Mai ales pe perioada ploilor, toamna şi primăvara. Era o ustensilă-cult: răzătoarea de încălţări. Cu timpul, mai ales odată cu expansiunea asfaltului, şi mai ales la oraşe - acesta a prins să dispară, iar acum a devenit bun de introdus în lista "inventarului exotic", alături de licurici, abac, degetare, maşina de cusut de picior, locomotiva cu aburi, lampa cu gaz...

 

Din fericire, aceste obiecte mai există, chiar dacă utilitatea lor a devenit o enigmă. Am găsit un speciment cînd am fost ultima oară la Chişinău, pe strada Sfîntul Andrei. Asta este în "partea de jos" a oraşului, în preajma Colinei Puşkin - nucleul străvechi al urbei.

DSCN7286

Casa este de la începutul secolului XX, construită în stil "modernist", cu o faţadă discretă aliniată la stradă. În dreapta intrării, lîngă trepte, se vede obiectul despre care vorbim, pe care am pus ochiul

 

DSCN7287.JPG

Desigur că specimenul este unul cît se poate de simplu (o bară încovoiată, şi o lamelă care le uneşte aproape de bază), dar cît de divers în forme poate fi acesta, se pot găsi diverse exemple în Europa, în locuri în care vestigiile trecutului sunt mai cu grijă păstrate şi puse în valoare.

 

foto: vladimir bulat @ august, 2011

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
31 août 2011 3 31 /08 /août /2011 08:57

Alla Baianova / Bayanova (cu numele ei adevărat: Leviţkaya - А́лла Никола́евна Бая́нова) s-a născut la Chişinău, în 18 mai 1914, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist.

 

S-a dus dintre noi, ieri, la Moscova, după ce a cucerit întreaga lume cu romanţele ei, cîntate în mai multe limbi. A petrecut cea mai mare parte a vieţii sale în România (1934-1989), şi tare mi-e teamă că e deja puţină lume care îşi mai aminteşte de ea. Poate greşesc? A cîntat, la stabilirea în România, alături de marele dansator şi căntăreţ Petru Lescenco, în localul acestuia - "La Lescenco", de pe Calea Victoriei. Este un capitol de istorie muzicală care aşteaptă a fi scris, cîndva - fără părtinire şi cu erudiţie, empatie şi cunoaştere.

 

În 2009, cînd împlinise 95 de ani i s-a organizat un concert la Moscova, unde a cîntat şi a recitat versuri.

 

Poate că acum, cînd s-a mutat la Domnul, românii să-i redescopere vocea, şarmul, talentul uriaş, şi discreţia cu care a trăit alături de ei, făcă ca aceştia să-i simtă prezenţa!

w09619.jpg

 P.S. În limba română încă nu există o fişă pe wikipedia, dedicată acestei personalităţi...asta spune multe despre noi.

 

În imagine-coperta unui dus cu cîntecel ei, scos la Electrecord, în anul 1977.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
27 août 2011 6 27 /08 /août /2011 05:45

Jurnalistul Boris Reitschuster a venit în Rusia pe termen lung în 1991 (a mai fost cînd avea 16 şi 18 ani), cînd a devenit student la Institutul de economie şi statistică din Moscova. A locuit la o familie care, după pusele lui de astăzi, nu i-a luat niciun ban de chirie, mai bine de jumătate de an cît a stat acolo. Pe vremea perestroikă-i lumea era minunată, oamenii - deschişi şi sinceri. Numel i l-a dat maică-sa, care citise "Doctor Jivago", a lui Boris Pasternak - care o marcase profund. A dorit ca unul din fii ei să poate numele scriitorului rus..

Din 1999 Reitschuster conduce redacţia rusească a revistei germane Fokus. În curînd se vor face 16 ani de cînd locuieşte în Rusia, căreia i-a dedicat cinci cărţi. În curînd se va întoarce în Germania. Am găsit interesant şi trist în acelaşi rînd interviul pe care l-a acordat publicaţiei independente Novaya Gazeta, din care voi spicui, telegrafic, cîteva gînduri ale neamţului care a obosit de Rusia:

 

-  "La început a fost iubirea. Apoi, ţara aceasta a început să se schimbe, a rămas mai puţină dragoste, preschimbîndu-se în interes profesional. Am înţeles că trebuie să mă ocup serios de Rusia - pentru a o înţelege";

 

-  "Dacă nemţilor li se pare că în Rusia este democraţie, că e totul minunat, trebuie să le explic nu e deloc aşa. Dar nu încerc să le dau lecţii de viaţă ruşilor. Tocmai de aceea, în ultimul timp încerc să nu mai acord interviuri presei locale";

 

- " Nemţii aproape în fiecare zi sunt preocupaţi de trecutul lor, mereu se căiesc şi se feresc ca nu cumva, ferească Domnul, să fie,  chiar şi colateral suspectaţi, de simpatii naziste, sau că nu-l condamnă îndejuns. Aici însă - stalinismul şi justificarea acestuia, sunt fenomene absolut fireşti, ca de la sine înţelese.

 

Lumea de la noi manifestă o deferenţă faţă legile ţării, pînă la absurditate. Hippy sau punk, chiar şi la trei noaptea, respectă semnalul roşu al semaforului. În Rusia e însă o chestiune de onoare, să încalci regulile. Mai ales cînd eşti la volan! Neamţul este reticent faţă de tehnica necunoscută, nouă - aici, dimpotrivă, orice e noutate trezeşte o cuiozitate entuziastă, dorinţa de a o procura, şi de a explora. Rusul consideră - ca-n jocurile electronice - că are zece vieţi. Nemţii - au o jumătate de viaţă. Poate tocmai de aceea ne atragem, nemţii şi ruşii, pentru că suntem unii faţă de alţii la antipod, şi ne completăm reciproc..." 

 

"Lucrurile au început să mă obosească, am deveit surmenat; am decis că nu are niciun rost să petrec cei mai buni ani ai vieţii într-un stres cronicizat şi încordare maximă. Sunt o sumedenie de lucruri, în Germania, pentru care nu există niciun consum nervos. De pildă -- înmatricularea autoturismului. Aproape totul, în Rusia, ce ţine de viaţa cotidiană este - EXTREM (în mai 2009, Reitschuster a editat volumui RUSSKI EXTREM- nota mea, v.b.). Probabil, că nemţii nu au acei tranchilizanţi naturali, pe care-i generează organismul ruşilor, pentru a se lupta cu realităţile".

 

"Oamenii s-au schimbat puternic în răstimpul în care sunt aici. Era multă deschidere sufletească pe la începuturi, mă fascina că ruşii erau mai puţin americanizaţi decît nemţii. Acum lucrurile s-au inversat. Omniprezenţa comerţului, goana după profit, oamenii sunt ocupaţi continuu, timpul este mereu o problemă, toţi sunt pe fugă, emoţiile sunt deconectate. Ceea ce iubeam cel mai mult în Rusia - d i s p a r e. Dacă acum 8-10 ani aveam mai mulţi prieteni în Rusia, în acest moment pot spune că lucrurile stau tocmai pe dos. Poate că situaţia stă aşa doar în Moscova, şi doar în mediul jurnalistic - dar majoritatea celor cu care am contacte, sunt anume din această sferă."

 

"Starea materială a Rusiei s-a îmbănătăţit, poţi cumpăra orice din magazine. Mă bucură faptul că oamenii de aici pot călători liber, oricunde în lume. Dar aceste schimbări sunt contracarate prin limitarea libertăţilor interne, birocraţia a devenit nelimitată, relaţiile interumane s-au înrăutăţit."

 

"Îmi face rău ceea ce se întîmplă, e ca o viaţă lungă alături de un om pe care-l iubeşti, dar cu care nu mai poţi trăi de aici încolo, pentru că nu te mai înţelegi cu acesta. O amică americană, care s-a întors de la Paris, îmi povestea că acolo lumea parcă flirtează continuu pe stradă, în timp ce în Rusia oamenii se suspectează parcă, reciproc. Iar agresivitatea a devenit omniprezentă.

Intuiesc cei trei stîlpi de sprijin ai putinismului:

a) Obsesia marii naţiuni;

b) Nedorinţa de a accepta lumea aşa cum este ea, înlocuirea acesteia cu o ilustrată propagandistică;

c) Agresiunea şi constrîngerea (violenţa).

Putin se joacă cu virtuozitate cu toate acestea trei. Nici nu e nevoie să mai construiască GULAG-uri, este prea suficient să sugereze doar existenţa lui...Mi se pare că omul rus are foarte adînc înrădăcinat "Sindromul Stokholm". Puterea îl face captiv, iar el îi îndreptăţeşte acţiunile..."

 

"Ruşii şi europenii trăiesc în realităţi distincte".

 

"Moscova se asemuieşte tot mai mult cu o rezervaţie de rechini. Peştii paşnici, adesea minunaţi şi cei mai mulţi, supravieţuiesc tot mai greu. Poate că-mi va lipsi acest sport extremal, fără reguli, despre care am vorbit. Dar am obosit de el aici, însă teamă mi-e că pedanteria maximă a nemţilor, pe care am cam neglijat-o aflîndu-mă în Rusia, s-ar putea să mă plctisească în curînd - prin forma sa de a trăi doar după reguli. Eu în bună măsură am devenit un rus, care nu e dispus să stea pe o stradă pustie, în plină noapte - pînă se va schimba culoarea roşie a semaforului..."      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article