Ceramista Esther (Fira) Grecu, născută Brik, a trecut la cele veșnice acum 20 de ani, în 21 iulie 1992. Este înmormîntată la cimitirul central din Chișinău, alături de ea sunt osemintele celui care i-a fost tovarăș de viață - pictorul Mihail Grecu (1916-1998). În această vară toridă fiica lor, ceramist și istoric de artă, Tamara Grecu-Peicev a publicat în limba rusă un articol, în revista evreiască Dor le Dor, care are aerul unei evocări istorice foarte necesare.

Încerc să rezum anumite date din acest text, pentru că, în linii mari, acestea sintetizează destinul minunatului cuplu de artiști, care a însemnat enorm pentru metabolismul vieții artistice din Chișinăul anilor 1960-1980.

Aflăm, bunăoară, că scriitorul Aureliu Busuioc o numea pe Esther ”o aleasă a artelor frumoase...și chiar și astăzi, după multă vreme după ce ne-a părăsit, o consider o aristocrată”. Ion Ungureanu îi aprecia enorm contribuțiile de scenografie la Teatrul Luceafărul. Cînd l-a cunoscut pe Mihail Grecu, Esther se afla cu familia și sora la București, și ambii erau studenți la Academia de Artă de acolo, la secția pictură. De curînd, adaogă Tamara Grecu, a dat peste un set de fotografii, datate 1942, pe spatele cărora se aflau însemnări lăsate de mîna Estherei, adresate lui Mihail, din care reiese că tînăra de doar 23 de ani îi spune soțului său că va deveni un mare artist. Și asta într-o vreme în care viitorul nu avea culori prea promițătoare, era în plin război...iar ea se afla undeva departe de casă, în evacuare, pe Volga.

La întoarcerea în Basarabia, după acest episod dramatic, ambii își continuă studiile la Chișinău, dramatic întrerupte în 1940. În toți anii grei ai comunismului Esther a fost un sprijin și un povățuitor pentru Mihail Grecu, într-o vreme în care pictorul era persecutat, hărțuit și subestimat la el acasă - în timp ce în străinătate și la Moscova, era considerat un talent uriaș, o personalitate independentă și dărutită.

Prin anii 1950-1960, Esther s-a apropiat de ceramistul Serghei Ciocolov (1892-1977) -  o personalitate unică în contextul artelor decorative din RSS Moldovenească; ambii au redescoperit arta prelucrării lutului, apropiindu-se de străvechiul meșteșug al țăranilor Basarabiei. Mergeau împreună în diverse sate unde acest meșteșug era încă viu, creînd opere culte alături de cei care îl dețineau din moși-strămoși. Tamara Grecu își amintește că, uneori, mama ei o lua cu ei. Din păcate, atmosfera din acei ani, la nivel oficial era diferită decît starea lor de spirit, și arta pe care aceștia o creau era prost receptată. În aceste condiții, casa soților Grecu a devenit un loc al întîlnirii intelectualității, o veritabilă școală, iar ca să nimerești acolo însemna să susții un examen serios...La sfatul mamei sale, Tamara Grecu a studiat ceramica în Estonia, iar corespondența lor era exclusiv în limba română.

 Esther cunoștea bine și aprecia literatura franceză (născută la Constantinopol, ea a făcut Liceul Francez din Chișinău), cea română și rusă; unul din oamenii cu care lega discuții aprinse despre literatură era scriitorul Vasile Vasilache. Ea îl numea un ”mistificator”!

Anul trecut a apărut catalogul Esfira Grecu, prilejuit de apropierea momentului comemorării celor două decenii, de cînd ne-a părăsit artista. Această publicație se constituie într-o minunată recuperare a unui minunat om, a unui important artist ale cărui calități și contribuții încă mai trebuie să le redescoperim. Pe îndelete. Cel puțin noi, cei mai tineri. Pentru că destinul ei a însemnat o pagină consistentă a istoriei artei din spațiul dintre Prut și Nistru. Iar acest lucru nu poate fi nici trecut cu vederea, nici ocultat.

foto: Rafinata piatră de mormînt a Estherei Grecu © vladimir bulat, 27 noiembrie 2011.

Nota bene: am adoptat în acest articol numele oficial al artistei, Esther, așa cum apare acesta ortografiat pe piatra funerară, ultimul popas al trecerii sale pe pămînt.    

Necesitatea unui portal de jazz în România se resimte de multă vreme!

Deşi am avut un trecut jazzistic aş spune eu, ONORABIL - realitatea imediată nu este nicidecum promiţătoare. Jazzul românesc e ca şi inexistent...Noroc de echipa de entuziaşti de la JAZZ.RO, care ne răsfaţă cu jazzul mare, adus de prin lumea largă! La anul vom avea parte şi de un festival de jazz, în bisericile bucureştene...În 22 octombrie vom savura repetiţia generală în acest sens, cu recitalul lui Jakob Bro, la Biserica Anglicană, unde tînărul chitarist va fi acompaniat de legendarul toboşar şi percuţionist Jon Christensen şi de bass-istul Thomas Morgan. 

Ei bine, portalul JAZZ.RO s-a lansat azi. Va fi o platformă de informaţii, dezbateri, interviuri, cronici de concerte, analize, prezentări de noutăţi discografice etc. Tot ce ţine de viaţa domeniului, a indivizilor care-i dau sunet, viaţă şi sens.

Să le urăm băieţilor şi fetelor din echipa JAZZ.RO viaţă lungă, bogată în evenimente, proiecte şi întîlniri cu prieteni mulţi şi devotaţi! Le urez să-şi dorescă şi Haruki Murakami să scrie pentru ei, că el chiar ştie ce-nsemnează jazz-ul! El a publicat în 1997 o culegere de eseuri despre cei mai proieminenţi reprezentanţi ai jazz-ului clasic...

foto: Tiberiu Crişan.

Mi-am reamintit recent de această artistă, cînd publicaţia Money Magazine [nr. 07/ pînă în 13 august 2012] a   publicat o traducere a unui text apărut în Newsweek, pe urma unei expoziţii a japonezei Yayoi Kusama la Whitney Museum din NY.

Acest fapt mi-a evocat prima mea întîlnire cu Yayoi Kusama prin intermediul revistei art actuel, în primăvara lui 2007, o revistă de informaţii şi stil contemporan. Eseul semnat de Isabelle de Maison Rouge evoca succint dar foarte concentrat destinul tumultuos al unei artiste practic puţin cunoscute Europei, şi care prin cele 3 expoziţii din 2007-2008, desfăşurate la Munchen, Brussel şi Paris o consacra definitiv în acest spaţiu cultural. Expoziţia era intitulată: "Dots Obsession - Dots Transformed into Love".

Se ştie că boala ei mentală a fost pentru prima oară analizată de profesorul Shimo Nishimaru, psihiatru de renume de la Universitatea din Nagano, după ce acesta i-a vizitat o expoziţie în anul 1952. Acesta a vorbit despre "legitimitatea de a se exprima şi libertatea de fi nebun", referindu-se la cea care de la vîrsta de zece ani reclama diverse halucinaţii şi avea grave probleme auditive, iar de la treizeci de ani nu a mai vorbit...decît cu dificultate. Practicarea artei a devenit pentru ea o alternativă în calea insanităţii totale. Punctul - ca semn şi însemn plastic - a devenit pentru ea o forma mentis, întruchiparea dorinţei de a dialoga cu universul înconjurător, cu semenii, cu arta însăşi. În acest context e de amintit corespondenţa pe care Yayoi Kusama a avut-o cu una dintre cele mai stranii şi longevive reprezentante ale artei americane din secolul XX, Georgia O'Keefe, care a şi determinat-o pe Kusama să ajungă la NY în anul 1958.

După 1967 Kusama revine la Tokyo, după ce a fost în centrul frămîntărilor artistice din metropola americană, unde a avut un şir de performances * publice pe străzile din NY. Uneori, a militat ardent pentru un feminism dezlănţuit, iar erotismul devenise o formă de protest. Problematica "om-femeie" se situează în centrul preocupărilor sale plastice şi filosofice, dar şi a celor literare. A publicat circa 20 de romane şi plachete de poezie.

Personal pe mine mă intersează relaţia ei cu lumea prin intemediul punctului, bulina. Filmul lui Yalkut arată nişte acţiuni de o poezie absolut copleşitoare, cînd Kusama îmbrăcată în veşminte tradiţionale japoneze încearcă să concureze forma nuferilor, a algelor, agilitatea broaştelor pictînd puncte roşii pe oglinda apei; apoi, ea însăşi înveşmîntată în straie cu buline acoperă un copac cu buline, rondouri albe, după care aşează peste o pisică frunze cu distanţe între ele, puncte albe, apoi peste un nud uman, întins pe jos, respectînd aceeaşi logică a "reţelei", a distanţelor egale care construiesc şi ordonează ritmul (sau halucinaţia repetitivă). Reţeaua poate fi nesfîrşită, şi abruptă totodată. Ceea ce făcea atunci Kusama era profund spiritual, autentic, domestic, necomercial, dezinteresat adică. Estetică pură, gestică pauşală. Exotism psihic. Practic, scena artei pop şi a abstracţiei minimaliste americane nu se poate concepe fără contribuţiile acestei artiste. În acei ani nu exista deloc un comerţ cu o astfel de artă, cum nici cubismul nu era practic nimic la 1907, cînd doar Gertrude Stein "dădăcea" tagma cubiştilor **.

Ceea ce se întămplă acum cu opera acestei artiste, ajunsă la vîrsta de 83 de ani - mă nelinişteşte, şi mă convinge încă o dată că nu se poate şi artă şi comerţ în acelaşi timp. Consumerismul trebuie ţinut departe de artă, de impulsul viui şi autentic al celui care - desigur - trebuie să şi mînînce ca să creeze... 

---------------------------------

* Jud Yalkut a cumulat o serie din performances al căror autor e Kusama într-un film: Kusama's Self-Obliteration (1967). Cîteva fragmente din acest document sunt disponibile în internet; partea a II aici, iar cea de-a III-a aici.

** Vezi pe larg, Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B.Tolkas, ed. Humanitas, 2011.

Imagine: Yayoi Kusama, Pumpkin, 1994, 2007 ©  art actuel. 

La 18 de-abia împliniţi, la începutul lunii februarie a anului 1829, proaspătul absolvent al unei şcoli private de pe lîngă liceul din Ţarskoe Selo, F.F.Tornau,  pleacă din Sankt Petersburg spre „Mica Valahie” – trebuind să ajungă la Craiova, ca subofiţer (praporşik, прапорщик) al armatei ţariste, al cărei detaşament participa la operaţiunile războiului ruso-turc.

Petrece la sud de Dunăre, apoi la Craiova pînă la debutul lui februarie 1830, cunoscînd locuri şi oameni, atît ruşi cît şi români. Îşi scrie „Memoriile” despre această şedere peste mai bine de trei decenii, cînd era ataşat militar la Viena, în anul 1865. A petrecut şi ultimii săi ani de viaţă tot în Austria, fiind înmormîntat în preajma capitalei imperiale.

Este un  autor cunoscut în cercurile istoriografice şi etnografice ruseşti şi europene, ca un foarte bun cunoscător al Caucazului, scrierile lui despre acţiunile militare şi cercetările sale geografice au fost reeditate în ultimii ani. „Memoriile despre campania din 1829 din Turcia europeană”, care conţin foarte interesante consideraţii despre Valahia şi oamenii ei, au rămas aproape neexplorate, puţin cunoscute, rămînînd în versiunea lor princeps, tipărite în revista „Russkii Vestnik”, în numerele din iunie şi iulie ale anului 1867, sub misterioasa semnătură: „T”. Desigur, pentru cine s-a aplecat asupra operei sale memorialistic-istorice acest acronim nu a rămas învăluit de mister, şi se ştie că aparţine baronului Fiodor Fiodorovici Tornau, fiul colonelului de artilerie Fiodor Grigorievici Tornau, veteran al luptei din preajma Dresdei, din 1812.

În „decriptarea” traseului său prin „Valahia” m-am ghidat de această unică ediţie tipărită, disponibilă în format PDF pe internet.

Primul reper geografic atins de Tornau în periplul său spre Ţările Române este tîrgul Tulcin, din Ucraina, pînă aici nu a făcut opriri, schimbînd trăsurile de poştă, fără încetare. La Tulcin a petrecut trei zile[1], pentru a-şi recupera puterile pentru a putea face faţă lungului drum pe care-l mai avea în faţă. A urmat oraşul Balta, unde trebuia să-şi ridice banii pentru continuarea călătoriei. Chenzina era prevăzută doar pînă la Iaşi. Reuşeşte să plece din Balta cu doctorul militar M., care-l aduce pînă la Chişinău, unde aflăm că exista doar un singur hotel[2], în care au găsit o atmosferă de veselie mare, chef crîncen şi un consum continuu de şampanie. „Pe masa husarilor şampania era zgomos turnată în pocale, care dădea peste margini, fără niciun regret; husarii îi adăpau şi pe soldaţii de rînd, şi părea că nu doar o consumau, ci şi că erau în stare să se scalde în şampanie, pentru a arăta parcă cît de puţin erau preocupaţi de preţul acesteia. Pe unele dintre mese se puteau vedea carafe de nişte dimensiuni ruşinoase, cu un un vin moldovenesc uşor, alături de pahare cu lichidul negricios al vinului de porto – răsfăţ pe care nu şi-l putea permite chiar oricine”[3]. În acea atmosferă de risipă transformată în spectacol, declaraţia precum că oricine nu-şi poate permite să plătească o sticlă de şampanie, o va căpăta din partea husarilor, sfidarea era pe faţă. Tornau este întîmpinat pentru prima oară de ospeţele şi beţiile care se soldau cu scandaluri şi încăierări, de care erau capabili unii dintre ofiţerii cu dare de mînă din armata ţaristă, lucru foarte gustat şi apreciat de oamenii din ţările române, şi mai ales de cucoane, după cum se va vedea.

La Iaşi a avut parte de cordialitate şi bună-primire din partea localnicilor, dar mai presus de toate îşi amintea de pîrjoalele şi „minunaţii ochi negri” ai celei pe care lumea o numea „la belle Italienne”[4], şi care i-a făcut plecarea din acel oraş mult mai dureroasă...

În timpul deplasării de la Iaşi spre Craiova – unde era încartiruit regimentul 33 al vânătorilor de munte, condus de generalul Feodor K. von Geismar[5] - Tornau a avut de a face cu un primitiv atelaj pe roţi, căruţa de poştă, precum şi cu surugiul moldovean. Subofiţerul s-a arătat foarte mirat de faptul că acest atelaj nu conţinea nici urmă de metal, ci era integral construit din lemn, inclusiv pivotul; iar surugiul înjura şi blestema într-un limbaj pe care nu îl mai puteai întîlni în nicio altă limbă creştină, decît în moldoveneşte[6]. Pînă să ajungă la Craiova a trecut peste numeroase rîuri şi rîuleţe: Siret, Rîmnic, Buzău, Argeş, Olt; peste Siret şi Olt existau poduri, în timp ce peste toate celelalte se trecea prin apă. Din punct de vedere istoric şi etnografic sunt amănunte importante şi vii, observate la faţa locului. De pildă, faimosul Suvorov spunea că apa Rîmnicului era vara atît de mică încît găina nici coada nu şi-o uda atunci cînd o traversa, totuşi pe timp de primăvară, cînd se topeau zăpezile, ea devenea multă şi rapidă, şi anume acolo comandantul de oşti şi-a piedut fiul[7].

Deci, Tornau se îndrepta spre Craiova, oraşul în care a petrecut aproape un an de zile, sub ascultarea acelui temut general care a zdrobit în preajma satului Băileşti, din sudul Olteniei, o armată mult mai numeroasă decît a turcilor, care depăşea de peste şase ori efectivele umane şi de armament al ruşilor. În 12 (26) septembrie 1828 trupele conduse de Ibrahim-paşa, seraskirul[8] Vidinului, care avea în subordine o armată de 26.000 de ostaşi, în special  cavalerişti, a suferit o înfrîngere de proporţii, astfel încît Geismar – ne relatează Tornau – s-a ales cu un ciubuc încă fumegînd al Paşei, cu o piatră preţioasă încastrată, uitat în graba de a fugi din calea năvălitorilor[9]. Ajunge acolo în ultimele zile ale lunii martie. Va pleca din acel oraş în primele zile ale anului 1830, fiind numit mai departe pentru munca într-un regiment de geodezie, care se ocupa de cartografierea Cnezatelor româneşti.

Poate dincolo de referinţele şi amănuntele legate de geografie, etnografie, civilizaţie şi istorie, memoriile lui Tornau sunt captivante prin felul autorului de a povesti despre oamenii locului, despre felul lor de a fi şi a relaţiona cu cei din jur.  Astfel, din însemnările lui despind cîteva portrete foarte detaliate: caimacamul Constantin Ghica, ispravnicul Craiovei „graf” Rosetti, cucoana Elenca, familia boierului Petrişor, războinicul Ioan Solomon, misterioasa văduvă N...

Lucrînd în ultimii 4 ani la interviurile lui Vasile Ernu cu personalităţi de prim rang ale Rusiei contemporane - în sens de aducere a acestora în hainele limbii române, am observat că mulţi dintre aceşti intelectuali exprimau o anume îngrijorare care adie dinspre aşteptarea unor vremuri noi - care nu mai vin! Care întîrzie mersul firesc al lucrurilor. Sesizam un fel de stagnare, aidoma celei în care amorţise URSS în anii'60-'70 ai secolului XX.   

Majoritatea interviurilor s-au făcut însă înaintea lunii decembrie 2011, moment în care, ceea ce exprima şi în discuţiile cu mine artistul Yura Leiderman, cu mai multă vreme în urmă - ghiaţa din viaţa politică a Rusiei a început să se topească. Plăcile tectonice ale societăţii ruse s-au pus în mişcare, o pătură socială, cea de mijloc, a decis să iasă în stradă, şi să protesteze foarte vocal şi grandios împotriva putinismului. Manifestări de o aşa amploare aproape că nu a mai văzut Rusia...

Tot atunci, în acel decembrie au apărut primele articole despre grupul punk Pussy Riot. Atunci, probabil, nimeni nu bănuia amploare pe care o va lua mişcarea Pussy Riot în lumea întreagă, şi asta mai ales după condamnarea a trei membre a acesteia la doi ani de privare a libertăţii.  "Răzmeriţa păsăricilor" (astfel aş traduce eu denumirea grupului) a fost răsplătită cu vîrf de măsură după "acţiunea" lor din catedrala Mîntuitorului - cel mai important loc de închinăciune din biserica pravoslavnică rusă. Povestea s-a consumat în 21 februarie a.c. în faţa amvonului acestui locaş: 5 membre ale grupului Pussy Riot s-au "rugat" Maicii Domnului, ca să-l alunge pe Putin de la putere! S-au rugat cum au ştiut ele mai bine: cu cagule pe cap, cu chitări electrice şi cu răcnete de disperare, cu limbaj strident. Impactul public al acestei acţiuni a fost absolut delirant. Societatea rusă a sărit în aer! Nici măcar demostraţiile nu au răvăşit-o atît de tare.  

În 3 martie două dintre fetele care au actat în catedrala Mîntuitorului au fost arestate. Iată numele lor: Maria Alehina (Maşa), 24 de ani, mamă a unui băieţel de 5 ani, Filip, şi  Nadejda Tolokonnikova (Nadia), 22 de ani, mama unei fetiţe de 4 ani, Hera. Comunitatea internaţională a reacţionat brusc şi ferm - pentru eliberarea necondiţionată a celor reţinute, presa toată, de toate culorile, de la The Guardian la Vice a avut răgazul investigaţiei şi compătimirea maximă pentru cele două mame, şi tănăra domnişoară. Iar în 15 martie a fost reţinută şi încarcerată cea de-a treia femeie a grupului: Ecaterina Samuţevici (Katya), 29 de ani. Protestul în susţinerea membrelor Pussy Riot a creat rapid mişcarea Free Pussy Riot. Amnesty International a îndemnat autorităţile ruse la eliberarea imediată şi necondiţionată a celor trei, declarîndu-le prizonieri ai libertăţii de conştiinţă. 

După tărăgănări şi amînări repetate, după înfierări şi susţineri ardente jurtiţia rusă s-a propunţat în cazul Pussy Riot, găsite vinovate de extremism, ură religioasă şi huliganism. Asta a fost în ziua de 17 august, adică exact acum o săptămînă. Ele au fost condamnate la 2 ani de închisoare, regim comun. Astea sunt datele seci, protocolare. 

Dar cine sunt Pussy Riot, şi de ce protestul lor a fost atît de bolnăvicios perceput în societatea rusă? În fond, Pussy Riot este o ficţiune. Este acel ceva care trebuia să apară într-un anumit context istoric, dar putea să şi lipsească cu desăvărşire. Se pot face speculaţii la nesfărşit pe seama episodului din 21 februarie, ce interesează infinit mai mult este ceea ce a urmat; cum s-au comportat autorităţile, Patriarhul Rusiei, parohienii, intelectualii, organizaţiile guvernamentale şi cele neafiliate niciunei puteri. Cel mai curios pentru mine este că acţiunea lor din catedrală pentru unii a fost percepută ca proiect artistic, iar criticul Irina Kulik a propus candidatura acestui grup pentru lista lunga a premiului Kandinsky - unul din cele mai prestigioase premii în lumea artei contemporane, după Turner Prize şi premiul Marcel Ducham (premiu pe care l-a încasat în 2011 românul Mircea Cantor). Foarte hazardat este să intrăm într-o discuţie de natură estetică acum, cînd lumea încă se mai întreabă şi se află de cele mai multe ori pe poziţii contradictorii, dacă ceea ce fac aceste fete este artă sau dacă totul se consumă sub umbrela unei dorinţe de afirmare rapidă, sau dacă nu cumva aceste tinere sunt un paravan pentru nişte forţe care luptă cu creştinismul, Rusia şi poporul rus. Ecaterina Samuţevici a declarat pentru publicaţia Der Tagesspiele că ele sunt nişte ţapi ispăşitori [ „Wir sind die Sündenböcke“], pentru că sunt nevoite să plătească cu propria lor jertfă întreaga criză politică, economică şi socială din Rusia.

În definitiv, ce faptă atît de abominabilă au făcut aceste femei? Ele au apărut în aceeaşi postură în care s-a aflat şi PF Kirill, renascentistul, cînd de pe acelaşi amvon a tunat şi fulgerat împotriva celor care nu-l susţin şi nu-l votează pe Putin la cîrma Rusiei. Nu e acelaşi soi de "blasfemie", cea pe care a comis-o întîistătătorul bisericii, confundînd un stăpîn cu Stăpînul? De ce atunci cînd eşti patriarh ai voie să faci orice matrapazlîcuri - şi, se pare, că PF Kirill excelează de ceva vreme în această postură - , ca mirean, pentru aceleaşi "omisiuni" sau delicte, faci puşcărie, şi supus orprobriului public. Morala are două capete, precum bîta ciobanului? Spunînd asta nu disculp cîtuşi de puţin indecenta ţopăială a celor de la Pussy Riot din catedrala Mîntuitorului! Chiar deloc. Eu însumi atunci cînd am aflat de acest performance , m-am oripilat cu adevărat. Dar în aceeaşi vreme, mi-am dat seama că al lor comportament a devenit deja un test pentru orice om raţional şi creştin pe de-asupra. Un test care te face să te gîndeşti serios asupra culpei lor REALE, nu a celei formulate în limbaj de lemn de către judecătoarea Marina Sîrova (Судья Сырова = de la rus. sîr, caşcaval?), 60 de ani, precum că gestul fetelor a fost unul huliganesc, acestea" s-au interpus acelor oameni care împărăşesc valori creştine, şi i-au umilit pe aceia care se consideră într-o comuniune cu Dumnezeu" (am citat din sentinţă). Se poate vorbi mult şi bine despre acest caz. Dar ce e de reţinut, iar acesta devine lucrul cel mai important, anume că este în puterea omului să schimbe destinele unei ţări, a unor comunităţi, să zguduie mersul rînced şi flasc al vieţii politice. Poate că, uneori, această putere se manifestă sub forme nu tocmai obişnuite, ci agresive, răcnite, disgraţioase...Poate că gestul lor ar fi rămas fără un impact prea mare, dacă autorităţile ar fi avut inteligenţa să muşamalizeze cazul, să nu-i dea această amploare, să le lase libere şi pe mai departe pe Pussy Riot să-şi facă de cap. Nu cred că ecoul lor ar fi mers prea departe, chiar şi în era internetului global. N-a fost să fie! Rusia rămîne ceea ce a fost de vreo cîteva secole încoace: un stat poliţienesc, brutal, cu o ceată la vîrf a bisericii şi statului - mafiotă, coruptă, neîndurătoare, trufaşă şi incapabilă de dialog. Cu un Putin care s-a speriat de înjurăturile şi cromatica nerusească a unor tinere femei...şi care nu a fost dispus să le ierte pentru această sperietură.

Cine sunt, la urma urmelor, aceşti oameni care nu iartă, şi nu sunt capabili să accepte insurgenţa?

imagine de pe blogul Pussy Riot.

Există şi în limba română o fişă pe wikipedia, dedicată acestui grup. Cam rahitică şi sumară!