Cu o seară înainte, la Stanbul, a nins puternic, astfel că meciul Galatasaray-Juventus Torino a trebuit abandonat, apoi, chiar s-a sistat și reprogramat pentru a doua zi, la ora prînzului! Am făcut cîteva fotografii de pe ecranul TV. Zăpada năvalnică făcea ca vizibilitatea însăși să fie pereclitată, serios amînată.

Dealtfel, nici la București nu era deloc vară...deși era senin. Cu o temperatură situată în jur de 0, nu e deloc o atmosferă care să favorizeze înflorirea sau măcar înverzirea florilor. Nicidecum. Dar oarecum ne obișnuisem cu anumite fenomene similare, căci mai deunezi a înflorit rozmarinul în grădinița noastră, din fața geamurilor. Poate că mai multe zile ale toamnei prelungite, cu soare, au favorizat acest fenomen, dar apoi a nins, au fost nopți cu ger. Iarna se instalase! Chiar nimic nu înlesnea, nici nu justifica, în vreun fel, venirea primăverii subite...

În dimineața de după însă, am constatat că a înflorit liliacul. Un fir, cel mai din vîrf, aflat în poala molidului a înverzit, cu frunze fragede, de un verde curat, înverzitor, ca o poamă de pădure, și a înflorit discret. Aproape în inima lui decembrie. Orice comentariu este inutil, excesiv, subreptice, de accea afișez dovada fotografică.

Spre bucuria tuturor celor care vor deveni părtași, cu ochii măcar, la această MINUNE.

Noua producţie a fraţilor cineaşti Coen ne arată apogeul metabolismului creator al acestora, care atingînd nişte cote maxime în industria de film americană - caută prin această piesă o aterizare lină dinspre aceste înălţimi, şi o oarecare temporizare a resurselor culturale, filosofice şi ideologice, puse la bătaie de ceva timp de acest minunat cuplu creator!

Nu, nu e vorba despre oboseală sau plictis, dimpotrivă. Doar că Ethan şi Joel au decis, probabil, să fie o vreme mai relaxaţi, mai accesibili, după piese infinit mai complexe ca: No Contry for Old Man (2007), sau A Serious Man (2009), asta ca să nu mă refer decît la opera lor filmică mai recentă. Penultima lor bijuterie, True Grit (2011), merită o discuţie aparte, asupra căreia încă nu m-am concentrat!

Mi-a fost puţin teamă că Llewyn David a fost un personaj real, din lumea folk-ului american, căruia fraţii Coen i-au fabricat un panegiric...mi-ar fi displăcut un film "biografic", chiar dacă ştiam că ei nu se îndeletnicesc cu astfel de întruchipări. Dar nu, Llewyn David este o fantezie a lor, avînd ca prototip pe cîntăreţul Dave Van Ronk.

Fraţii Coen şi-au dorit o reconstituire a unei epoci, o unei biografii imaginare, cu dorinţa expresă de a arăta lumea muzicii de autor, de dinaintea intrării acesteia în constelaţia comercialului, mercantilismului şi a manipulării prin marchetizarea creaţiei...La finalul filmului vedem umbra şi vocea lui Bob Dylan. Poate cel mai problematic folkist al tuturor timpurilor, de la care va începe o nouă epocă...

Personajul lui Llewyn David (magistral jucat de Oscar Isaac) este un paria, un neliniștit, un individ bun, foarte talentat și onest; încearcă să trăiască după reguli clare, simple, care e permanent pe drum, cînd nu e pe scenă, cînd iubește, își asumă și consecințele acesteia. Nu fuge de responsabilități, și înfruntă bărbătește eșecul, ratarea, lipsa de înțelegere a celor din jur, se învoiește să cînte alături de prieteni, dar refuză angajamentele, contractele, exclusivitățile - tot ce i-ar putea diminua libertatea, libera asociere cu alți muzicieni, propriul repertoriu și alegerea locului în care să cînte.

Filmul se deschide cu precizarea anului narațiunii filmice: 1961. Anul în care primul om, sovieticul Yuri Gagarin a părăsit pămîntul într-o navă cosmică (Vostok 1), este anul în care Fidel Castro a luat premiul Lenin pentru pace, Războiul Rece este în toi. În clubul The Gaslight Cafe se gestează muzica folk, în aburi de fum, alcool, amor și stupefiante. Clubul a existat între 1958 și 1971, dar a devenit o legendă a cartierului New-Yorkez, Greenwich Village, un areal al boemei, euforiei creativității, diversității & neastîmpărului experimentator. Lumea bogată a NY vizita acest cartier în căutarea unor senzații tari, în dorința de a scăpa de lehamitea cotidianului, de spleenul datoriilor, de sila goanei după profit, departe de concurență, consumerism, falsa ierarhizare socială etc. Într-o astfel de atmosferă se simte confortabil, în apele sale Llewyn David! Cînd doarme la familia Mitch și Lilian Gorfein - un cuplu înstărit și îndestulat - are de înfruntat întîlnirea cu pisica acestora, de fapt un cotoi, Ulisse. Deambulările cotoiului, cînd fuge de acasă, le repetă Llewyn David; acesta din urmă - în căutarea unui loc mai confortabil sub soare. Ajunge la Chicago, la un producător celebru al unui club de folk, care-i spune franc: nu găsește niciun potențial comercial în cîntecele sale. Revine la NY, și decide să plece ca marinar, căci asta îi era meseria, și tatăl său a fost marinar. În cele din urmă constată că sora sa i-a aruncat toate documentele cu care ar fi putut pleca în larg, departe de acest loc al pierzaniei, al slavei deșarte și al așteptărilor fără împliniri. Constată, paradoxal, că deși nu-și poate găsi locul, rămîne legat, anume de acest loc, locus, de lumea prea firească a looser-ilor.

Frații Coen l-au lăsat pe talentatul Oscar Isaac, care în 2005 a absolvit celebrisima The Juilliard School, unde a rafinat interpretarea la chitară - să cînte live în filmul lor, unde cîteva piese întregi curg de pe ecran. Cu toate acestea realizarea filmică cu greu poate fi încadrată într-un musical, mai degrabă e un vertij, o întruchipare a călătoriei către sine, care se dovedește a fi un simulacru, o fata morgana, căci destinul acestui om este circular, predictibil, bătătorit, revenind la aceiași prieteni, la aceleași cămăruțe sordide, la aceeași femeie, care-l minte că este gravidă anume de la el...dar că nu-și permite să aducă pe lume un pierde-vară, aidoma lui! Prototipul lui Llewyn David este tipic pentru epoca pe care frații Coen și-au propus să o reînvie, arătînd că, indiferent de țară, continent sau cultură - inadaptatul talentat arată arpoximativ la fel. Fizionomia lui comportamentală, creatoare și umană comportă matricea savuroasă a unui Leopold Bloom, care deambuează pe străzile NY, în metrou, privind lumea cu ochii de motan.

Llewyn David își cîntă intregul său destin, iar acesta merită ”citit” ca atare. Nu pleci cu mintea goală de la acest film. Nici de la acesta, căci frații Coen știu demult rețeta pentru a te ține în priză, conectat. Mi-am dat seama încă de pe vremea în care am văzut și revăzut Barton Fink (1991)...        

fotografie: secvenţă din Inside Llewyn Davis - domeniu public.

lui Mihai Potârniche, cumva premonitivă, căci a fost suprinsă în anticul an 1987, la Slobozia Mare, ceva ce urma să se întîmple la scurtă vreme. Cine să fi știut atunci, că peste cîțiva ani nu va mai exista U.R.S.S.? Că moldovenii, mai ales tinerii, vor lua calea exilului, vor fugi de pe meleagurile natale? Că forța tînără, temerară și creativă, va umple fața Pămîntului...Iar în geamurile caselor părintești vor rămîne doar cei care-i așteaptă să revină, să le readucă bucuriile de altădată!

 1.

În anul 2013 un street-artist, un Banksy moldovean, anonim?, reia cumva subiectul fotografiat cu mai bine de un sfert de veac în urmă de Potârniche, de data asta în plin centrul Chișinăului, spre a face un stencil, pe locul unei ferestre oarbe. O reproducere, o reluare, o inversare și o apropriere, ca un strigăt disperat, care arată o îngrijorătoare stare de fapt: depopularea Moldovei de cele mai conștiente, mai viguroare și poate cele mai creatoare minți...

2.

Credite foto:

1. Mihai Potârniche, 1987.

2. Vladimir Bulat, 2013.

Credeam că am văzut multe! Dar m-am înșelat. Se pare că nu este niciodată prea destul, în confruntarea noastră cu lipsa de măsură, cu prostul-gust, cu ”estetica” ortodoxismului contemporan, care ”știe” el cel mai bine, ce e frumos și bine, în perpectiva chiar a elenisticului ”kalos”!

Ei bine, acest catarg-troiță ne întîmpină la intrarea în curtea bisericii Buna Vestire din Chișinău, sfințită acum mai bine de două veacuri, și despre care am mai scris aici. Edificiul e printre cele mai bătrîne, păstrate în urbea noastră. Se află la nr. 10 a străzii B.P.Hașdeu, în partea de jos a orașului vechi.

Iată pisania originală a edificiului, încastrată în zidul lateral (drept) al intrării principale.

Textul acesteia glăsuiește: ”Acest sfînt lăcaș cari din / nou s-au făcut de căpitanu(l) / Gavriil Teri(n)ti și de alți / iubitori de Hristos, unde să cinste/ște hramul Bunii Ves /tiri la leat 1810, octombrie 2”.

Pînă mai ieri s-a păstrat și gardul de incintă, pe care nici anii comunismului ateu și hîd nu l-au atins, dar recent cineva a decis că discreția și integritatea acestui monument trebuie perturbată. S-a decis ridicarea acestui monstruos stîlp, care nu numai că este urît, neestetic, ci este și de neocolit. Căci, ca să ajungi în fața intrării în sfîntul locaș, trebuie să ocolești acest monstru, să urci pe niște trepte placate cu gresie de baie, trecînd pe lîngă un soclu de-o confuzie arhitecturală decurajantă, care nu are altă menire decît să prezinte credinciosului, care se va nimeri prin acele locuri străvechi, un fel de letopiseț al avatarurilor prin care a trecut acest locaș de-a lungul acelor veacuri, de cînd stă în picioare, și face umbră pe acest pămînt...

Și ca anomia acestei intervenții nefericite să aibă o finalitate indubitabilă, columna aceasta este încununată de o cruce cu un crucifix aurit, iar la baza acestei coloane constatăm o reprezentare multiplicată pe fiecare latură a unui cub, a aceluiași chip, care se dorește a fi cel al Mîntuitorului, într-o versiune standardizată, de ”măști” asemănătoare cu cea a magicului King-Kong. Nu încape nicio îndoială că investiția într-o astfel de operă a fost insignifiantă. Dimpotrivă! Rămîi pur și simplu mut, cînd constați cum se risipește și se investește bănuțul credinciosului basarabean, sau poate a vreunului sponsor, care și-a dorit o troiță în fața bisericii în care vine să se închine! Chiar avem mari probleme în ziua de azi cu gustul, cu bunul-simț, cu înțelegerea unor valori fundamentale ale ortodoxiei, ale dreptei-credințe: evlavia, discreția, smerenia, armonia, cumpătarea, grija pentru conservarea tradiției etc...

Îndrăznesc să afirm, că o astfel de imagine nu se putea naște din credință, ci în atmosfera lipsei desăvîrșite a acesteia. Căci, ce poate avea în comun o astfel de butaforie cu sugestia pe care o dă, amintind vag de Năframa Veronicăi (Mahrama Sfintei Veronica), una din primele acheropoietos, adică icoane nefăcute-de-mîna omului? O astfel de imagine nu este un chip iconic, ci e o speculație ieftină pe seama privirii asupra Crucii, despre care poetizat Claudel! Este o întruchipare a neputinței de care trebuie să ne rușinăm, și să ne dăm seama cît de puțin credem, cît de puțin înțelegem, și cît de de-departe suntem de Revelația Prezenței lui Hristos, căci asta este adevărata icoană...Astfel, ceea ce trebuia să fie o ofrandă, o entuziastă manifestare a spiritului contemporan, s-a materializat în ceva hidos, chiar monstruos, și în ultimă instanță - inutil! Scump, și degeaba. Frumoasa noastră alergare spre biserică (despre care slavoslovește Sfîntul Sofronie al Ierusalimului) este, de aici încolo, umbrită de acest colos de metal, vopsit în culoarea caloriferelor de demult, cu imagini flasce, nemeșteșugite, cu texte care nu-și au acolo locul.

foto:  ©: vladimir bulat, 2013.   

Căutam ceva informații legate de o anume limbă, bretonă (Brezhoneg), și am constat că se vorbește și într-un sat din Bretaine, care se numește Bulat-Pestivien (Departamentul Côtes-d'Armor). Bulat în această vorbire-grai, de veche sorginte celtică, dă numele de bugelat, ceea ce semnifică naștere. E un loc care are o catedrală de secol XIV, cu adăogiri și completări pînă în al XVI-lea veac, cu numele de Notre Dame. Din 1907 este declarată monument istoric. E un loc de pelerinaj, pentru cei ce nu au copii. Cel mai suprinzător și straniu la această construcție arhitecturală este...sculptura, cioplită dintr-o piatră care, în proximitatea apelor șfichiuitoare ale nordului, a devenit de-a dreptul terifiantă!

* * * * * * 

Zilele acestea la noi la birou se curăță coșurile. Se pregătesc pentru perioada de iarnă, cînd sobele respiră, bubuie, fumegă către ceruri. Constat că serviciul de coșerit, actualmente, este prestat de oameni cu studii superioare, avînd la dispoziție scări telescopice, ustensile de ultimă generație etc. Nimic nu a mai rămas din imaginea cu periile de sîrmă, pe care o întîlneam la țiganii începutului anilor ''90, cînd am sosit eu în București. Dar cum or fi arătat coșarii zorilor comunismului, cei ai anilor ''60, și mai înainte, în secolul al XIX-lea? Și gîndul m-a dus la acea carte poștală, scrisă de poetul avangardist Sașa Pană, care-l chema în acel început de noiembrie a anului 1951, pe coșarul Petre Nicolae, care locuia în str. Nae Popa nr. 10, din cartierul Ferentari...

01.11.1951

”Stimate tov(arăș)

Mi-ai fost recomandat ca un bun curățitor de coșuri. Te rog a trece pe la mine în acest scop; poți suna la mine (parter) sau la etaj (Prog. Sachelarie) în str.Dogarilor, 36

Str Dogarilor e lîngă școala Tunari, sau str.Ghiocei. Mai precis: cu tramvaiul 9 pînă la stația Busolei; apoi, mai sus prima stradă la dreapta Sașa Pană”.

Toată topografia a rămas pînă astăzi neschimbată, doar că Sașa Pană nu mai e, din 1981, locuiește la aceeași adresă fiul său, Vladimir, iar tramvaiul care trece prin preajmă este nr. 5.

foto: arhivă personală.