Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

11 mars 2013 1 11 /03 /mars /2013 07:29

DSCN4078[1]Fotografia a fost făcută în ziua de 8 martie, 2013.

 

foto:  © vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 mars 2013 6 09 /03 /mars /2013 06:15

 

Citatul de mai jos aparțíne poetului romantic rus, Constantin Batiușkov (1787-1855), care într-un mai lung eseu face apologia somnului în istoria omenirii.

Acest citat s-ar rezuma prin fraza:

 

Capacitatea de a dormi în orice timp - este semnul unui mare Spirit! 

 

И так, почтенные слушатели! способность спать во всякое время есть признак великой души (Надобно заметить, что это весьма понравилось собранию ленивых). Древность, неисчерпаемый источник истины и басен, древность, хранилище опытности, развертывает перед нами свои хартии. Примеры обильны и убедительны. Александр накануне ужасной битвы с Дарием засыпает ввечеру; Парменион принужден его будить, ибо знамена Перские блистали уже вблизи стана Греческого. Катон имел привычку засыпать при наступлении опасности, ибо ничто не могло поколебать великого духа героя стоиков:  Mediis tempestatibus placidus.* Август спит мертвым сном во время упорного морского сражения, происходившего у берегов цветущей Сицилии. Марий — и что всего чудеснее — Марий засыпает под деревом во время последней битвы с Силлою, и тогда только сон покидает неустрашимого вождя, когда сонмы неприятелей обратили в бегство его воинство. Гибельный сон, но не менее того славный! Мудрый Эпименид, если верить историкам (когда не верить им, то верить ли кому?) проспал 57 лет сряду; и я вам клянусь Геродотом, отцом летописцев, что есть народы на Севере, которые спят в течение шести зимних месяцев, подобно суркам, не просыпаясь. Ученые отыскали, что сии народы обитали в России, и это не подлежит теперь никакому сомнению, по крайней мере, в обществе нашем.

Из всего мною сказанного ясно извлекается следующее заключение: сон есть признак великого духа и доброй Души”.

 

 

* Netulburat rămîi - în mijlocul furtunii.

 

SURSA: aici

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
7 mars 2013 4 07 /03 /mars /2013 14:45

La momentul cînd am scris despre cumplita vînătoare din Pădurea Domnească a Basarabiei, nici nu bănuiam că la scurtă vreme voi vedea filmul lui Thomas Vinterberg, Jagten, care nu e nimic altceva decît: Vînătoarea.

 


Lucas, jucat magistral şi mai proaspăt ca niciodată de Mads Mikkelsen - se transformă peste noapte dintr-un preferat al tuturor, şi al copiilor şi a celor de-o vîrstă cu el, în inamic public, învinuit de pedofilie!

 

Una dintre fetiţele grădiniţei în care este angajat de nevoie (şcoala unde a fost profesor s-a închis!), trînteşte un denunţ răutăcios, numai pentru că Lucas i-a spus să nu mai sărute niciodată pe buze decît pe propriii părinţi, niciodată pe cineva străin. Copilul imediat după aceea pune botul, şi-i spune şefei acestei grădiniţe ceva despre cocoşelul lui Lucas, care stă ca un băţ. O spune cu un aer din care femeia a dedus că fetiţa a fost "abuzată" de Lucas. Chiar a doua zi începe dezastrul: este concediat, în geamuri i se aruncă cu pietre, la supermarket i se refuză dreptul de a cumpăra, apoi este îmbrîncit afară, uşile prietenilor se închid în nas, cîinele-i este ucis, iar fiul său, care stă la el doar două zile o dată la două săptămîni, după divorţul părinţilor, este umilit şi batjocorit, pentru că este fiul unui pedofil.

 

Coşmarul durează o vreme, iar în astfel de situaţii, se pare, timpul curge parcă mai greu ca niciodată. Apoi, copilul (Klara) retractează, acuzele îndreptate împotriva lui Lucas sunt ridicate  - care suportă cu stoicism şi demnitate această campanie a urii, violenţei, răutăţii şi duplicităţii oamenilor. Vitenberg lasă intenţionat această campanie împotriva lui Lucas în aer, suspiciunea să planeze tot timpul,  pentru a sublinia nişte fenomene care obsedează societăţile scandinave: supravegherea maladiv-obsesivă a copiilor, epidemia grijii pentru aceştia*, care a dus la adevărate anomalii şi persecuţii împotriva celor maturi. 

 

După un an parcă toate par a fi revenit la locurile lor, toată lumea îl reprimeşte pe Lucas în comunitate. Dar avem de-a face cu o aparenţă, o iluzie; în timpul unei vînători un glonte îi trece pe lîngă ureche, de undeva de unde Lucas nu a văzut cine a tras. Mister. Nu a fost nimerit, sau doar i s-a dat de înţeles că nu a fost iertat? A fost speriat? Umilit? O întîmplare să fi fost? Nu era ţinta un cerb, ci omul? Vînătoarea rămîne să-şi găsească altădată victima? Oamenii se schimonosesc, se devorează între ei, plîng, regretă, şi apoi ucid...

 

Un film cu marca "manifestului DOGMA", de care şi Lars von Trier sau Harmony Korine s-au ghidat în multe dintre filmele sale. Jagten este unul din acele filme care te macină multă vreme după ce încep să curgă titrele finale.

 

Pe ecranele româneşti va intra în 19 aprilie, cf. cinemagia.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
6 mars 2013 3 06 /03 /mars /2013 14:40

 

Nicolai-Lilin--by-Stefano-Fusaro.jpg

credit foto: stefano fusaro

 

ï

Omul din prim-planul acestei compoziţii fotografice este scriitorul italian Nicolaï Lilin, născut în 1980 la Bender, în Transnistria ostilă astăzi Republicii Moldova, dar la acea oră era încă URSS. Legenda ticluită de el susţine că s-a dus să-şi vadă mama plecată în Italia, în 2004. Plecare acolo nu avea ca scop rămînerea, dar după exact un cincinal: şoc cultural. Îi apare romanul Educazione siberiana, la una din cele mai prestigioase edituri italiene, Giulio Enaudi Editore, unde în acest an i-a fost publicat cel de-al patrulea roman, Storie sulla pelle . În fiecare an cîte o lucrare de ficţiune.

 

Debutul a fost cu atît mai suprinzător cu cît cartea s-a scris direct în italiană, şi se spune, într-o italiană a unuia care s-a născut în această limbă! Traducerile au început să curgă, mie mi-a fost accesibilă versiunea în franceză, apărută la Denoël, Urkas! Itinéraire d’un parfait bandit sibérien, în 2010.

 

Ceea ce în limbajul argotic al limbii ruse se desemnează prin vory v zakone (hoţ, recidivist, autoritate absolută în mediul său) în viziunea literară a lui Lilin se transformă într-un univers imaginar al celor care se numesc prescurtat: Urki.

 

Faptul că autorul a refuzat în mod explicit ca acest roman să se traducă în rusă, a dat unora de gîndit.  Ascensiunea unui autor ca Lilin pe scara lumii literare din contemporaneitatea noastră confirmă o dată în plus discrepanţa şi modul diferit de înţelegere a problemelor sociale între Răsărit şi Apus. Scurt spus: ceea ce povesteşte Lilin Occidentului nu este tocmai interesant şi captivant pentru cei din Est, cu atît mai puţin în problematica lumii criminale, interlope. Asta mai ales că fostul lagăr socialist ce altceva era decît un enorm univers concentraţionar, în care aceşti vory v zakone, plasaţi în puşcării şi lagăre, ca şi în libertate, funcţionau după propriile legi, în slujba caraiilor şi a şefilor-comandanţi ai acestora?

 

Ei bine, cel mai probabil pentru lumea civilizată aceste poveşti, cu secta Urki-lor care activa în Siberia (e întîmplător, oare?), par fascinante, exotice şi demne de interes maxim, scrierea este un best-seller tradus în peste 40 de limbi. Dar pentru ruşi s-ar putea ca lucrurile să se prezinte pur şi simplu prozaice. În acea imensă ţară literatura despre lumea criminală este bogată, de facturi diferite. Dar ghidul de bază în acest univers, practic insondabil, este lucrarea Dicţionarul limbajului argotic al criminalilor, editată în 1997, în două volume. Autorul acestei contribuţii unice este Danzig Sergejewitsch Baldajev (singura transcriere a numelui său am găsit-o în germană). Am avut pentru scurtă vreme ocazia să consult lucrarea citată, şi trebuie spus că este o mină de aur pentru cineva interesat de limbajul nenormativ, de sociolectul comunităţilor închise ermetic, cum sunt cele ale criminalilor, ale grupurilor etnice şi sexuale minoritare, castelor interlope etc. Ei bine, acolo, în cartea lui Baldajev, se insistă pe larg despre Urki vory v zakone şi despre alţi termeni, pe care Lilin îi pune în circulaţie în cărţile sale, dar eu am observat asta în Urkas! Itinéraire d’un parfait bandit sibérien - pentru că pe asta am citit-o. Nicăieri Lilin nu-şi divulgă sursele, nici faptul că apetitul său pentru tatuaje - devenit o afacere prosperă la Torino - este inspirat tot din scrierile aceluiaşi Baldajev.  Acest fost ofiţer-caraliu al ministerului de interne, veteran în slujba penitenciarelor sovietice a lăsat o colecţie impresionantă de desene, folclor, texte şi fişe lexicale din lumea hîdă în care a trăit decenii în şir (a plecat dintre noi în 2005, şi a trăit 80 de ani). Ca nimeni altul a ilustrat-o şi a analizat-o. Tatuajele ocupă un loc special în moştenirea sa. Lilin are şi el exemple, demne de acest predecesor

 

Ce vreau să spun în concluzie este că lumea de azi, deşi hiper-informată, globalizată, deteritorializată, dotată cu toate sculele electronice posibile, cu care majoritatea se amăgeşte în confortul unui trai comod şi sigur, dar mereu pîndit de sceleraţi, inteligenţa şi perspicacitatea unor dintre semenii noştri reuşeşte să extragă mari foloase din această abisală candoare! Candoarea masselor, culte şi a celor mai puţin rafinate. Lilin a înţeles că fenomenul generalizat al vremurilor noastre este frica. Da, frica! De aceea, el scrie constant despre teroare, criminali, zone de conflict (Caduta libera, 2010 - este despre Cecenia), cultivă estetica tatuajelor, are o asociaţie artistică, care se numeşte exact Kolîma.

 

ïï

O, sărmane Şalamov, vezi tu, de acolo de dincolo de mormînt, pînă unde a împins lucrurile societatea de consum?! Şi Kolîma este de vînzare, sau de vizuală distracţie. Acum cîteva zile a apărut şi filmul Educazione siberiana, după romanul lui Nicolai Lilin. Probabil că filmul va ajunge mai degrabă la noi, decît se va traduce cartea. Personal, pledez ca această să nu fie tradusă...Ne vom mulţumi să-l vedem pe John Malkovich în rolul pahanului* Kuzya. 

 

Prefer ca limba română să nu fie întinată de argoul Urki-lor, nici de faptele lor! Limbajul nu e niciodată nevinovat.

 

 

Update: 30.05.2013 - romanul a apărut la editura Univers cu titlul Educaţie siberiană, în traducerea Cristinei Gheorghe. 

 

 

* tată, părinte, căpetenie, autoritate a unui grup criminal.

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
5 mars 2013 2 05 /03 /mars /2013 12:07

De regulă, sunt FOARTE rezervat faţă de ofertele industriei Entertainment-ului & globalizării vizuale!

 

Dar iată că sunt momente care mă conving, mai ales cele care au actori (citeşte: artişti) din Asia Centrală sau mai exact, din regiunile limitrofe Pamirului. Cum este, se pare, spectacolul pus la cale pentru ziua de 23 martie, la Sala Palatului, din Bucureşti. Evenimentul se numeşte The Masterpiece, şi aduce la Bucureşti două nume grele ale worldmusic-ului contemporan, cîntăreaţa de origine mongolă Uyanga (stabilită la Boston) şi violoncelista de origine chineză, Tina Guo (stabilită şi ea undeva în SUA).Vor avea alături şi în spate Orchestra Simfonică Bucureşti.

 

 

Trebuie să mărturisesc că niciunul din aceste două nume nu-mi era cunoscut, pînă am aflat despre acest proiect. Dar internetul mi-a lămurit nişte îndoieli, legate mai ales de Uyanga, pentru că mi-am dat seama că este vorba de persoane diferite, mongole desigur, care folosesc acest nume. De fapt, cea care vine la Bucureşti este mai ceva tînără decăt cealaltă, care este cîntăreaţă de operă, din cîte reiese din datele pe care am reuşit să le culeg.

 

Uyanga Boldbaatar, (Ella Ekko), este născută la Moscova, a crescut în Mongolia, apoi a emigrat cu părinţii în Elveţia, iar de acolo s-a stabilit în S.U.A. Acum este o muziciană solicitată pentru diverse proiecte, inclusiv de R&B. Ea este cea care va încînta inimile bucureştenilor... Este "prea candidă" ca să mă convingă cu vocea ei, cam falsă. Poate pe cei cu care cîntă...ea îi pliroforiseşte, în lipsă de ceva mai bun.

 

Preferinţa mea se îndeaptă însă spre cealaltă Uyanga - Ө.Уянга, care este solistă de operă, la Teatrul Naţional din Ulaanbaatar. Şi care de curînd a lansat un videoclip prin care arată cît e de spectaculară Mongolia, ţara sa natală. M-am bucurat să o descopăr în ipostaze lumeşti, dar şi pe scena operei, şi nu numai (alături de Shirmentuya, o altă voce autentică, mai "populară"). M-a încîntat şi calitatea excepţională a peisajelor mongole din clipul citat, iar filmările au aerul unui material turistic, asta-mi place cel mai puţin! Totuşi, peisajele şi apele sunt mirifice, dar şi caii, cerbii, iacii, mînzii...aş da o fugă pîn' acolo. Dar e la capătul lumii!

 

Din păcate, nu vine la Bucureşti această din urmă Uyanga! 

 


 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
2 mars 2013 6 02 /03 /mars /2013 09:22

Mereu, sau în orice caz, adesea,basarabenii au privit cu simpatie și chiar cu o urmă de invidie albă spre estonieni, și nu este deloc întîmplător că anume acolo, în capitala Estoniei, Tallinn, s-a tipărit prima publicație basarabeană post-comunistă, cu alfabet latin, Glasul Națiunii, în 1988. De fapt încă URSS mai exista, iar revenirea limbii române cu veșmîntul ei modern în Basarabia, reprezenta o uriașă victorie simbolică asupra colonizării sovietice.

 

Tot despre colonizarea roșie în Estonia este vorba și în polivalentul roman al Sofiei Oksanen (n. 1977) - Purificare (traducător: Adela Victoria Korshin), apărut recent și în limba română. Sofi Oksanen este finlandeză prin tată, și estoniană prin mamă; cea din urmă a emigrat din Estonia sovietică în Finlanda, în anii ''70.

 

Autoarea finlandeză este semnatara unei trilogii romanéști despre istoria interbelică și posteblică a Estoniei ( ”Stalinin lehmät”, 2003, "Puhdistus", 2008, "Kun kyyhkyset katosivat", 2012 - primele două traduse și la noi).

 

Cel mai răsunător, deocamdată, este cel de-al doilea roman al ei, Purificare, care a făcut înconjurul lumii, prin traduceri (este transpus în 43 de limbi),  montări de teatru, iar recent, printr-o ecranizare excelentă, făcută de finlandezul Antti Jokinen, lansată în 30.08.2012, la Tallinn. Este simptomatic că prima proiecție s-a făcut anume în Estonia și nu în Finlanda.

 

La început însă a fost o piesă de teatru, montată în 2007, la Helsinki. Apoi, Sofi Oksanen a ”topit” piesa într-un roman stratificat, în care destinul a două surori estoniene, se intersectează cu al treilea, cel al nepoatei uneia dintre aceste surori. Narațiunea debutează pe la finele anilor 30, într-un sat estonian, în vremea Republicii Estoniene, o formațiune politică care a luat naștere ca urmare a Declarației de Independență, din 23 februarie 1918, și apoi a  promulgării propriei constituții, în 15 iunie 1920. În 1921 a devenit membră a Ligii Națiunilor

 

Estonia se afla într-o poziție de neutralitate în momentul în care era inevitabilă declanșarea operațiunilor militare germane în Estul Europei, iar Molotov propune acel celebru pact care prevedea protejarea țărilor baltice, pact căruia i-a căzut victimă și provincia Basarabia, din România Mare. URSS la acea vreme, 1939, era nemulțumită de prezența germanilor pe terioriul României...

 

Ingel și Aliide Truu, erau două surori fericite, trăind în peisajul bucolic al unui sat estonian, cînd apare un tînăr ca din poveste, Hans Pekk, și amîndouă se simt atrase de el, vrăjite de-a dreptul. Hans însă răspunde cu reciprocitatea doar uneia dintre ele, adică lui Ingel. Cei doi se căsătoresc la scurtă vreme, și rămîn să locuiască în aceeași casă cu părinții. În 1940 trupele sovietice ocupă Estonia, sub pretextul protecției de năvălirea armatei germane, care-și începuse înaintarea spre URSS. În 6 august, de Schimbarea la Față a Domnului, 1940 - Estonia a fost forțat încorporată în componența colosului roșu. Din statistici estoniene de dată recentă (2001), se spune că pînă la momentul începerii celui de-al II-lea Război Mondial, adică în mai puțin de un an de la raptul Estoniei, autoritățile militare sovietice au arestat circa 7000 de persoane, învinuite de uneltire împotriva orînduirii ocupante, dintre care circa 1850 au fost executate. S-au operat arestări și în rîndurile cadrelor ofițerești estoniene, circa 800 de persoane reprezentau jumătate din contingentul activ al armatei naționale. Datele NKVD-ului însă, infirmă aceste cifre, de acolo reise că numărul celor arestați era în realitate mult mai mic.

 

Această tensiune dintre istoria Estoniei și cea a URSS - este miza mare a cărții acesteia, Purificare, și a întregii trilogii semnate de Sofi Oksanen, în care se analizează din perspectivă literară istoria raporturilor dintre estonieni, un popor mic, harnic și mîndru, pe de o parte, și sovietici - un conglomerat de popoare, în care identificarea națională, etnică se dorea, treptat, topită și aneantizată, pe de alta. Găsesc că problematica aceasta nu va fi elucidată niciodată! Dar este minunat că o generație ca cea căreia îi aparține și Sofi Oksanen, se ocupă serios de ea. Este tema ”fratelui mai mare”, care-și va manifesta pururea supremația, întîietatea, puterea de dominație asupra celui mic. Oare nu există și azi națiuni mici, pe care cele mai mari doresc să le absoarbă, facîndu-le dependente?    

 

Nu știu încă textul romanului, și cît de fidel este acesta transpus în cinema, dar filmul este remarcabil. Poate ajunge și pe ecranele românești?

 

Acum aproape un an Sofi Oksanen a vizitat România, pentru a-și lansa Purificare, ocazie cu care a fost în centrul atenției presei.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
1 mars 2013 5 01 /03 /mars /2013 14:40

fier calcat Birmania

 

Printre multele emisiuni filatelice naţionale din 2012, au fost şi două mai neobişnuite (deşi ce fel de obişnuinţă se poate aşeza în domeniul filatelic?!) - FIARE DE CĂLCAT, una în februarie, şi alta în septembrie. Ambele au avut 12 modele de fiare de călcat, conservate în colecţii româneşti. La finele lui octombrie am primit un plic pe care le-am descoperit pe acestea.

 

Din punctul meu de vedere cel mai ingenios şi neaşteptat model este tocmai acesta, conceput şi realizat în Birmania, în veacul al XIX-lea, care întruchipează forma unei păsări de apă, de la care te-ai aştepta la orice, numai să calce haine şi altele asemenea, nu... Dar iată că ingeniozitatea umană a determinat-o să facă şi asta. Doar că nu pricep cum era mînuită această piesă, încinsă fiind?

Pentru mine cel puţin este o nebunoasă...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 février 2013 3 27 /02 /février /2013 07:40

Stamp_of_Moldova_125.gif

 

 

Rezervaţiei aceasteia a naturii i s-a dat un statut juridic în anul 1993, şi este situată în nod-estul Basarabiei, lipită "practic" de graniţa românească. Nimic mai firesc, era euforiei şi a bucuriei statalităţii moldoveneşti nou-înfiinţate debutase, iar orice iniţiativă de acest fel - era binevenită şi salutară!

 

Natura își vedea de-ale ei, oamenii - de-ale lor. Cea dintîi putea foarte bine să existe fără cei din urmă. Și cu statut de rezervație, dar mai ales fără...De-a lungul graniței moldo-române sîrma ghimpată nu a fost scoasă, cum s-a petrecut în restul teritoriului RM - probabil pentru a stăvili exodul anumitor specimene ale faunei dinspre Moldova spre România (în total se numără circa 160 de specii). Lunca Prutului s-a pomenit astfel pusă bine la ”adăpost”. Fauna locală nu avea ”undă verde” pentru libera circulație...în timp ce moldovenii, adică cetățenii, hălăduiau în lumea largă, deambulau voios, emigrau unde le era voia, fapt care a dus în cîțiva ani la un proces de îmburghezire, a unora dintre ei. Spre anul douămii, dar mai ales după încăunarea comuniștilor moldoveni la cîrma RM, au apărut și anumite pasiuni, mai mult sau mai puțin onorabile. Una dintre acestea poate fi considerată și vînătoarea de animale. Aceasta poate că e simțită de către unii drept o preocupare frumoasă, poate utilă, eu personal socotesc că e vorba de o barbarie! O recădere asumată în barbarie. Dacă la omul tradițional, și la cel de dinaintea erei moderne vînătoarea avea o semnificație mai mult practică, utilitară, la cetățeanul contemporan ea capătă mai mult valențe etice și morale. Asta dacă nu e asumată ca o simplă distracție, o perfidă ”îmbinare a plăcutului cu utilul”.

 

Tot în douămii a apărut și Dicționarul silvicultorului, rus-român, elaborat de Centrul național de terminologie din Chișinău. Nu că viitorii vînători aveau nevoie de o traducere a unor termeni din limba fostului imperiu în cea a ”noii țărișoare” (așa numesc adevărații patrioți tărîmul moldav dintre Prut și Nistru!), ca să poată sacrifica lebede, cerbi, mistreți sau căprioare. Nicidecum. Am adus în discuție această umilă publicație (cu coperți verzulii, cum altfel?) pentru a arăta că pădurea, cu întreaga ei podoabă, devenea un teritoriu interesant și din punct de vedere lingvistic, darămite, din perspectivă practic-vînătorească...Se auzea, dar mereu ca un ecou întîrziat, că prezidentu' cu suita a fost la vînătoare, că obiceiul acesta devenea și în societatea moldovenească ceva ”la modă”. Dar ani de zile însă a fost preocuparea exclusivă a celui cu nume de cioară (sau de corb? Corvus corone sau Corvus corax?), care era la cîrma ”țărișoarei”

 

Ei bine, pînă acum ceva vreme rezervația ”Pădurea Domnească” mi-a fost practic necunoscută, eram departe de ea, era un teritoriu care nu intra în vizorul preocupărilor mele. Era o ”zonă cu regim absolut” - cum glăsuiește un panou aflat în interiorul rezervației, deci nimic nu justifică, nici nu motivează vînătoarea. De nici un fel, dacă ești un simplu muritor. Aflăm însă că practic toată presa din RM a început să trîmbițeze despre existența unor dovezi irefutabile că vînatul în ”Pădurea Domnească” nu numai că era/este posibilă, ci mai are și un stagiu funest de lungă durată. Totul a culminat cu uciderea în timpul vînătorii din 23 decembrie a omului de afaceri Sorin Paciu, cel mai probabil din întîmplare? - vînătoare la care au participat mai mulți deminitari ai statului. Pe firul investigațiilor făcute de organele de anchetă s-a constatat că «demnitarii vânători» (sintagmă care trebuie să intre iute în dicționarele prostiei moldovenești) se întreceau de-a lungul a mai multor ani de a vîna în acel unic loc al RM. A reieșit că practic majoritatea celor din ierarhia de vîrf a RM, politicieni și afaceriști, au practicat această meserie: de vînător de ocazie. Culmea este că despre acest tragic incident nu s-a vorbit (blocaj informațional, cenzură?) în mediul public decît începînd cu ziua de 6 ianuarie, cînd ” liderul Mişcării Antimafie, Sergiu Mocanu, a susţinut o conferinţă de presă şi l-a învinuit de uciderea lui Sorin Paciu pe Valeriu Zubco, procurorul general al R. Moldova”. În realitate, lucrurile sunt mult mai încurcate. Acum vor cădea, probabil, multe capate...dar nu asta este important cu adevărat!

 

Dramatic și impardonabil este faptul că ceva lăsat ca dar de Bunul Dumnezeu nu este deloc prețuit și păstrat cu grijă de noi, contemporanii internetului și ai altor bîzdîcuri tehnologice (care fac încă posibilă vînătoarea de tip medieval!), ci este trecut prin focul armei, rarefiat, sacrificat - inclusiv și vieți omenești; semenii pot deveni ei înșiși ținte și pradă în mîinile unor amatori cu veleități. O nefericită întîmplare, ca cea petrecută cu Sorin Paciu - este o probă ce riscă oricînd să recidiveze. Ce garanții există în favoarea contrariului? Cine, cum și ce legi ne pot apăra - în vîltoarea actuală a neghiobiei, samovolniciei, ignoranței, tupeismului și duhorii banilor de toate culorile? Nici măcar natura însăși...     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
25 février 2013 1 25 /02 /février /2013 09:16

Poate că numele preotului iezuit Anthony de Mello (1931-1987) nu este deloc necunoscut românilor, pentru că au apărut cîteva traduceri la noi. Conştienţa. Capcanele şi şansele realităţii, Editura For You, 2003 - este una dintre cărţile sale importante apărute în română. Alături de altele 4  (Înţelepciune la minut, Cântecul păsării, Absurdităţi la minut, Rugăciunea broaştei), editate în ultimul deceniu, la edituri obscure însă. Tocmai de aceea, probabil, acest autor şi-a "greşit ţinta". Dar nu e de vină autorul...

Dar eu nu l-am descoperit prin intermediul acestor cărţi, pe acest autor, care a fost preot slujitor, călugăr, psihoterapeut, mistic şi scriitor foarte căutat, ci acum, zilele astea, la aflarea veştii morţii unuia dintre cei mai îndrăgiţi gînditori creştini - Grigory Pomeranţ (1918-2013), care-l pomeneşte în ultimul său interviu tocmai pe Anthony de Mello, cu următoarea cugetare:

 

Se spune că Dumnezeu a întrebat pe îngeri, unde să se ascundă de oameni mai bine, fiind supărat pe aceştia - pe piscurile muntelui sau în genunea mărilor. Unul dintre îngeri i-a spus: în inimile oamenilor, căci acolo ei se uită cel mai puţin, şi cel mai rar!

 

Fantastică observaţie! Pe urmele ei am descoperit o altă mică povestioară, relatată de acelaşi Anthony de Mello, care ne ajută să revizuim atitudinile noastre, unul faţă de celălalt, fie că e vorba de frate, părinte sau un străin oarecare:


Într-un oraş locuiau doi fraţi, unul era căsătorit, iar celălalt a rămas holtei. Aveau terenuri mănoase, şi hambare încăpătoare - iar roada era mereu multă. Pe care aceştia o împărţeau pe din două, în chip egal. O vreme totul a fost minunat. Apoi, fratele căsătorit a început a se trezi noaptea, la gîndul că nu e tocmai corectă împărţeala lor, nici deloc echitabilă. "Eu am nevastă, cinci copii, voi avea cine să aibă grijă de mine la bătrîneţe. Dar cine îl va îngriji pe fratele meu cînd va ajunge la senectute? El ar trebui să pună mai multe deoparte, pentru acea vreme. Are nevoie de mai mulţi bani"- îşi zicea el.

Cu aceste gînduri a prins a se scula noaptea, şi mergea cu cîte un sac de grîu în hambarul fratelui - şi-l răsturna acolo unde era partea lui de roadă.

Între timp, şi fratele său se trezea noaptea, şi se întreba: oare de ce împărţim în mod egal roada pămîntului, dacă fratele meu are o familie numeroasă, are nevoie mai multe? Eu nu am familie, şi e corect să primesc în mod egal cu el? După care se scula din pat şi mergea să descarce un sac de grîu în hambarul fratelui său.

Cine ştie cît ar fi durat asta, dacă nu se întîmpla să se trezească simultan amîndoi şi, mergînd unul în îtîmpinarea celuilalt cu cîte un sac de seminţe, s-au întîlnit!

Istoria aceasta a devenit cunoscută la multă vreme după ce cei doi fraţi nu mai erau printre cei vii. Astfel, locuitorii oraşului aflînd despre asta au decis să ctitorească o biserică, şi ce loc mai potrivit puteau găsi pentru fapta lor decît acela, în care fraţii s-au întîlnit în acea noapte?! 

În cele din urmă, doresc să mai propun atenţiei o ultimă povestioară, care aparţine aceluiaşi Anthony de Mello, care se referă şi ea la relaţia de familie:

 

O bătrînă s-a certat atît de tare cu bătrînul ei, încît a decis să nu-i mai vorbească. Să amuţească pentru el. În dimineaţa următoare bîtrînul uitase cu totul de cearta din ajun, şi era binedispus, în timp ce femeia tot îi purta pică şi tăcea. Nimic nu o putea scoate din starea de deprimare în care se afla. Nicio metodă aplicată de consort, nu funcţiona. În cele din urmă, el a prins a cotrobăi prin dulapuri şi sertare. După cîteva minute, femeia nu a mai rezistat, şi l-a întrebat:

- Ce cauţi, bătrîn prost? - rostise ea cu supărare.

 - Slavă Domnului, tocmai am găsit, a rîs el hîtru - Vocea ta o căutam! 

 

Tălmăcirile îmi aparţin - v.b. Bucuraţi-vă din plin de aceste bijuterii, începe o nouă săptămînă! Toate cugetările lui Anthony de Mello ne îndeamnă la o bună aşezare a gîndurilor, a comportamentului, căci viaţa adevărată nu e agitaţie, stres, grabă, deşertăciunea acumulării de bunuri şi averi, ci o bucurie şi o bucurare sinceră pentru orice oră, zi dăruite de Dumnezeu, cu bune şi rele, pentru care să şi mulţumim... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 février 2013 5 22 /02 /février /2013 15:05

Ieri a sosit ştirea că Alexei Gherman senior a plecat dintre noi, la vîrsta de 75 de ani. Era născut în 1938.

 

Este considerat un Clasic al cinematografiei universale, deşi nu a făcut decît vreo 5 filme, iar unul dintre acestea, ultimul, nici nu este încă lansat, deşi a lucrat la el mai bine de un deceniu. Am citit ce a scris azi fiul său, Alexei Gherman jr., că, practic, filmul e gata, doar se va monta coloana sonoră, şi va iesi pe ecrane...Dar într-un documentar recent, se plîngea: pentru cine sunt aceste filme, cu-i trebuiesc acestea? Scepticism, modestie, îngîmfare, mofturile geniului?

Poate că nu a venit vremea lor, a acestor capodopere?

Gherman.jpg

Dormi în pace, omule, care ne-ai arătat ce-nseamnă cu adevărat Cinema-ul! Vremea le va aşeza pe toate la locurile lor!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article