Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

13 février 2013 3 13 /02 /février /2013 21:53

pe Ion Bîrlădeanu, artistul contemporan pînă mai ieri anonim, homeless, revoltat tăcut, și la limita subzistenței, a marginalității imunde. Am stat cu el de vorbă zilele trecute, preț de mai mult timp. Pînă acum doar l-am zărit prin preajma lui Dan Popescu ( galeria H''art ), dar nu ne-am strîns niciodate mîinile.

 

Pe la începutul anilor '70 făcea colaje cu substrat politic, opere persiflante, contondente și satirice. Dar nu le vedea nimeni. Opera lui nu exista decît pentru el, iar acesta practic nu exista pentru nimeni. Nici pentru propriii părinți - el fugise de acasă, pentru că tatăl lui era ”stalinist”! Se aciuase prin București, și pînă de curînd a fost și s-a manifestat doar ca un element a-social.

 

Mi-a mărturisit că trebuia demult să fie mort, putea muri lovit de dambla, de un cuțit, ucis mișelește, înghețat în ger, sugrumat de beție etc. De fapt, cînd ești pe stradă moartea e o chestiune elementară care ține de conjunctură, ești proscrisul fiecărei clipe!

 

Ion Bîrlădeanu a avut noroc. De ce? Pentru că a supraviețuit și politicului, și vieții de pe stradă. A fost enorm ajutat să se pună cît de cît pe picioare - de către niște oameni, în Dumnezeu nu crede, mi-a spus-o clar!

 

Felul în care regizează el colajele (formularea îi apaține) reconstituie cumva filmul comunismului în România, așa cum l-a perceput ”nea Ion” (așa îi spun cei apropiați, sau Ion B., căci detestă să i se spună ”domn”). Comunismul văzut de un paria, adică cît se poate de veridic, de autentic, căci un astfel de om a trăit liber, și nu avea de ce să se teamă de a vorbi pe șleau. Dar el nu a vorbit, ci a lipit, a colat, a bricolat! Mai exact, a construit - în tăcere - compoziții ludice cu actori, oameni politici, evenimente cruciale ale istoriei României, și a lumii, atît cît imaginația i-o permitea unui marginal. El demasca și persifla. Dur și fără milă, dar departe ascuns de ochii și mintea compatrioților, delatorilor, securiștilor. O făcea în taină, furtiv, subreptice, căci folosea material vizual din acea lume: reviste, ziare, almanahuri, cărți - toate erau o materie primă pentru acea operă invizibilă, subversivă.

 

Cînd a reapărut la lumina zilei creația lui a avut efectul unei bombe cu efect întîrziat; întîrzierea însemnînd vreo trei decenii. Cine era acest om apărut de neunde, care a imprimat și conservat o operă amplă, abisală aș spune, prin amploare și discurs. Asta l-a propulsat puternic în lumea internațională a artei, căci cei localnici s-ar fi întrebat și acum: cine este acest semi-analfabet care-și îngăduie să aibă și să exprime vizual niște păreri. Deloc comode. Mai ales despre comunism, ceaușism și festivismul patriotard al romanilor. El nu iubește România! O spune răspicat, nu are niciun motiv să o iubească, nici nu este patriot în sensul vadimist-securist.

 

Dar acum a devenit critic la adresa consumerismului, a vedetismului de mucava, și a politicianismului de mahala.  Cred că și-a cîștigat din plin acest drept. Și acum a devenit foarte interesant, mai ales pentru un numeros public din afara României, și probabil că lor li se și adresează în ultimii ani!

 

În 2009 s-a făcut un documentar - Lumea văzută de Ion B., regizat de Alexander Nanau. Din acesta am aflat mai multe amănunte și aspecte cu privire la biografia lui, redată de artistul însuși, dar și de alții. Dar cel mai autentic mod de a-l cunoaște, este cel al comunicării directe, chiar cu un pahar de vin roșu în față.

 

La galeria H'art s-a deschis expoziția Harap Alb cel urît, curatoriată de Dan Popescu, omul esențial pentru tot ce este acum în conștiința noastră ”nea Ion”...și poate pentru ce va mai fi?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
11 février 2013 1 11 /02 /février /2013 12:33

Azi dimineaţă, la 11.51 ora Vaticanului, s-a lansat ştirea că actualul Pontif Benedict al XVI-lea se va retrage din scaunul papal. La scurtă vremea a venit confirmarea acestei demisii, pe care am găsit-o în publicaţia Le Figaro.

 

Dată fiind importanţa maximă a unui astfel de act, care se petrece la Vatican foarte rar (ultima oară cînd a abdicat un Papă a fost în 1415, iar cel în chestiune era Papa Grigorie al XII-lea), îmi permit să postez integral scrisoarea de demisie prezentată în faţa Consistoriului Papal, redactată în limba latină, şi transcrisă în franceză, conform Radioului Vatican:

 

«Frères très chers,

Je vous ai convoqués à ce Consistoire, non seulement pour les trois canonisations, mais également pour vous communiquer une décision de grande importance pour la vie de l’Église. Après avoir examiné ma conscience devant Dieu, à diverses reprises, je suis parvenu à la certitude que mes forces, en raison de l’avancement de mon âge, ne sont plus aptes à exercer adéquatement le ministère pétrinien. Je suis bien conscient que ce ministère, de par son essence spirituelle, doit être accompli non seulement par les œuvres et par la parole, mais aussi, et pas moins, par la souffrance et par la prière.

Cependant, dans le monde d’aujourd’hui, sujet à de rapides changements et agité par des questions de grande importance pour la vie de la foi, pour gouverner la barque de Saint-Pierre et annoncer l’Évangile, la vigueur du corps et de l’esprit est aussi nécessaire, vigueur qui, ces derniers mois, s’est amoindrie en moi d’une telle manière que je dois reconnaître mon incapacité à bien administrer le ministère qui m’a été confié.

C’est pourquoi, bien conscient de la gravité de cet acte, en pleine liberté, je déclare renoncer au ministère d’évêque de Rome, successeur de Saint-Pierre, qui m’a été confié par les mains des cardinaux le 19 avril 2005, de telle sorte que, à partir du 28 février 2013 à vingt heures, le Siège de Rome, le Siège de saint Pierre, sera vacant et le conclave pour l’élection du nouveau Souverain Pontife devra être convoqué par ceux à qui il appartient de le faire.

Frères très chers, du fond du coeur je vous remercie pour tout l’amour et le travail avec lequel vous avez porté avec moi le poids de mon ministère et je demande pardon pour tous mes défauts. Maintenant, confions la Sainte Eglise de Dieu au soin de son Souverain Pasteur, Notre Seigneur Jésus-Christ, et implorons sa sainte Mère, Marie, afin qu’elle assiste de sa bonté maternelle les Pères Cardinaux dans l’élection du Souverain Pontife.

Quant à moi, puissé-je servir de tout coeur, aussi dans l’avenir, la Sainte Eglise de Dieu par une vie consacrée à la prière»

 

Sursa: aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
8 février 2013 5 08 /02 /février /2013 20:43

Cinema-ul are privelegiul de fi ilustratorul oricărui gen și mediu de artă, de la biografii romanțate, la filme experimentale, strict vizuale - în care nimic nu este (sau nu pare) ”inteligibil”. Îmi plac nespus filmele biografice, și am mărturist-o nu o dată. Dar mă ung pe suflet mai ales filmele încadrate, de regulă, în direcția art house. Blogul meu abundă și de astfel de slăbiciuni manifestate-n public, din cînd în cînd.

 

Acum vreau să vorbesc despre două filme care au ca subiect muzica, și cei care o fac și o promovează, în esență nu e vorba de filme muzicale (musicalles), ci despre oameni care ne aduc muzica. Ne-o dăruiesc - împrenă cu propriul lor destin.

 

Regizorul Yaron Zilberman este cel de-al doilea lui lung-metraj de ficțiune. Omul este de pregătire fizician, a lucrat ca matematician pe Wall Street, apoi a venit pasiunea pentru film. Care nu l-a mai lăsat. El spune că inspirația pentru acest film - ”The Late Quartet ”(2012) - i-a venit de la Beethoven's "Late Quartets".  Ei bine, narațiunea filmică urmărește evoluția unui cvartet de coarde de renume, în anul în care acesta împlinea un sfert de secol de colaborare comună. Veteranul acestui cvartet, violoncelistul, jucat foarte sensibil de Christopher Walken, află la un moment dat că are boala Parkinson. Din acel moment, întreaga coeziune a grupului începe să scărțîie, nimic nu a mai fost ca înainte. Ceilalți trei membri ai cvartetului sunt: Philip Seymour Hoffman , Catherine Keener  , Mark Ivanir.

 

Cel ce joacă vioara I-a este personificat de actorul Mark Ivanir, care este un tip ursuz, introvertit, frust, care-și prepară singur arcușele, spunînd că nu poți scoate sunetul dorit din orice fire de păr, și nici din orice esență de lemn, din care se confecționează vergeaua cu care atingi corzile viorii. La un moment dat, aflăm că el este și mentorul - Alexandrei Gelbart, fiica celorlalți doi membri ai cvartetului; în cele din urmă mentorul și emula devin iubiți. 

 

Minunat în acest film este faptul că auzim o muzică minunată, vedem oameni vii, cu slăbiciuni, pasiuni, devotamente; vedem și New Yorkul, care e și el un personaj aproape pe picior de egalitate cu muzicienii, la a căror destine devenim martori. Înțelegem că frumusețea se poate situa în preajma suferinței, că iubirea poate fi vecină cu ura, sfîșierea și frustrarea. Mai înțelegem că toate au un sfîrșit, că viața omului e, inconturnabil, limitată și condiționată. Și doar muzica e cea care poate amîna sau chiar schimba un destin omenesc.

 

Acest din urmă lucru e urmărit cu meticulozitate într-un alt proiect cinematografic, în filmul The Soloist (2009), regizat de Joe Wright

 

Aici avem de-a face cu o altă maladie care-l exclude din mediu muzical pe un tînăr violoncelist, dar nu-l îndepărtează cu totul de muzică. Schizofrenia îl aruncă pe Nathaniel (Jamie Foxx*) din celebra Julliard School. Lîngă monumentul lui Beethoven din Los Angeles îl întîlnește un jurnalist de succes, de la LA Times, Steve Lopez. Cei doi se împrietenesc, pînă cînd lumea află despre drama lui Nathaniel, despre care jurnalistul

( Robert Downey Jr. )a scris o serie de articole. Acesta din urmă încearcă să-l readucă în sfera socială normală, poate chiar în mediul muzical. Dar boala celui ajuns pe stradă îl ține captiv în mediul celor fără adăpost, a mizeriei străzii, a literelor și cifrelor, șobolanilor și a acelor ființe fără nicio șansă. Muzica, și memoria anilor în care ea îi dădea șanse de viitor, sunt singurele consolări pentru cei din jurul lui Nathaniel. El însă este absolut rupt de lumea ”oamenilor normali”, și se simte fericit doar acolo unde se află: în haloul propriilor năluciri. A glasurilor venite din interior, care-l asupresc. Steve încearcă să-l aducă într-un azil social, apoi într-un apartament, după care îi face rost de un violoncel, dăruit de o bătrînă muziciană după ce a citit primul articol despre nefericitul Nathaniel - care cînta pînă atunci la o vioară spartă, cu doar două coarde tocite...I-aduce apoi un celebru violonist, care să-l susțină, să-l readucă pe scenă. Nu iese nimic, căci boala lui Nathaniel este incurabilă, devastatoare, castratoare. Orice ințiativă venită din exterior era retezată de reacțiile adesea violente venite din interiorul muzicianului. Patologiile creierului sunt mai puternice decît afectele sau dorințele. Mai contondente decît capacitatea de a te apăra. Luptele sunt crîncene, iar omul nu iese decît înfrînt, o ruină, abandonat în cele din urmă de cei din jur. Steve este nevoit și el să renunțe la efortul de a-l recupera, căci forțele erau inegale. Schizofrenia proiectează din ființa umană o hoardă de dușmani ai propriului eu, și a celor din preajmă. Și nu există scăpare. Nici soluții. Știm însă - că muzica, doar ea, îl făcea pe Nathaniel să simtă bucuria, liniștea, împăcarea. Iar pe Steve - să înceapă să înțeleagă că muzica este mai presus de noi, de natura umană!  Și astfel va fi mereu.

 

Recomand cu căldură aceste realizări cinematografice! Poate chiar urmărite simultan - cum le-am văzut și eu.

 

 

N.B. Fraza din titlu aparține regizorului Yaron Zilberman.

* Recent, a avut rolul principal în filmul lui Tarantino, Django Unchained.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
2 février 2013 6 02 /02 /février /2013 13:48

La a 40-a zi de la nașterea în umila iesle, conform prescripțiilor religioase iudaice, Pruncul Iisus a fost adus spre închinare la Templul din Ierusalim. A venit însoțit de Fecioara Maria, cu bătrînul Iosif alături, care avea în mîini două turturele, pentru a  fi aduse jertfă la altar. După obiceiul Legii - cum ne șoptește Sfînta Scriptură.

În Templu era dreptul și temătorul de Dumnezeu Simeon, așteptînd mîngîierea lui Israel, și Duhul Sfînt era peste el (Luca, 2, 25), și proorocița Ana, care avea optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu.Doi bătrîni îl așteptau pe Pruncul Iisus...

 

Predania ne spune că dreptul Simeon era unul dintre cei șaptezeci și doi de tălmăcitori ai Septuagintei, și de atunci a primit încredințarea că nu va muri pînă nu va vedea minunea întîlnirii cu Dumnezeu (pînă ce nu-L va vedea pe Hristosul Domnului - ne spune același evanghelist, în versetul următor). Într-un anume fel, a fost pedepsit să apuce o vîrstă foarte înaintată, pentru cutezanța de a fi dorit să corecteze un vers dintr-o proorocie a lui Isaia, anume acela care spune că Fecioara va avea prunc în pîntecele său, și va naște Fiu. Simeon a crezut că o greșeală în textul ebraic, și a voit să înlocuiască cuvîntul Fecioara, prin Femeia. Atunci îngerul Domnului i-a oprit mîna care scria, și l-a încredințat că nu va cunoaște moartea pănă nu va vedea minunea. Tulburătoarea scenă a acestei întîlniri - în slavonă este Sretenie Gospodne (Сре́тение Госпо́дне, Întîlnirea Domnului ) - a fost și este considerată ca o despărțire a Vechiului Legămînt de cel Nou, care nu a venit să-l contrazică pe cel al strămoșilor, ci să-l întregească, să-l desăvîrșească în veac.

 

Simeon și-a îndeplinit misiunea sfîntă. I-a spus Mamei lui Dumnezeu: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și spre semn de'mpotrivire - și chiar prin sufletul tău va trece sabie - pentru ca gîndurile din multe inimi să se descopere (Luca, 2, 34-35). Prin această zicere a rezumat traseul lumesc al amîndurora, al lui Hristos și a Maicii Sale. 

 

Andrei Kondrasov orig

 

Mozaicul acesta, din cel de-al XI-lea veac, provine din biserica mănăstirii Ὅσιος Λουκᾶς din Fokida (Φωκίδας, Grecia), ilustrează cu maximă intensitate semnificația incandescentă a acestei scene, căci este reprezentată într-o semicalotă care închide intersectarea a două ziduri, astfel încît cei patru maturi se află în două planuri diferite, și se întîlnesc prin intermediul Pruncului, în fața tabernacolul ridicat peste jertfelnicul încununat de sfînta cruce. Cele două lumi se întersectează în Domnul. Iar pentru asta - toți cei prezenți au ochii larg dechiși. Căci nu este suficient doar să auzi, ci să și vezi!

 

Marele poet Iosif Brodsky, despre care am scris de nenumărate ori și pe acest blog, i-a dedicat Annei Ahmatova un poem, datat 16 februarie 1972 (deci, în 2 februarie pe stil vechi), intitulat Сре́тение, în care pune accentul anume pe ce a urmat acestei Întîlniri cu Domnul. El, dreptul Simeon, a mers la moarte, în timp ce Iisus i-a luminat calea - spre ”domeniile surdomute ale morții”, unde a auzit că timpul nu mai cuvîntează. Sufletul împăcat al lui Simeon avea ca far, în față, chipul Pruncului cu nimb în jurul capului - care-i lumina calea (”Lumină spre descoperire neamurilor”) în genunea nepătrunsă a întunericului;  Lumina luminilor, care pătrundea unde nu a mai ajuns niciodată pînă atunci...Este o prefigurare a Pogorîrii la Iad.  Arcul în timp reconfirmă proorocia. Este o relație vie și continuă, permanentă. Întîlnirea cu Domnul scrutează eternitatea, veșnicia.

Azi, și în vecii vecilor. Amin!

 

Sursa imaginii: ruicon   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
28 janvier 2013 1 28 /01 /janvier /2013 10:08

Nu  ştiu prea bine cum era lumea în 1981, cînd a apărut pe ecrane filmul lui Louis Malle, cu două personaje care stau la o masă şi discută despre teatru, filosofie, călătorii, viaţă cotidiană. De fapt, ei discută despre revenirea la teatru.

 

Dar cît de cît pricep cum se prezintă contemporaneitatea noastră, cu toate realizările tehnologice, cu înstrăinarea şi "lipsa de timp" a aproape fiecărui om al lumii civilizate. De aceea, sunt aproape convins că un dialog ca cel înfăţişat pentru public dintre Gregory André  şi Wallace Shawn - pare de-a dreptul improbabil,  şi chiar cu neputinţă. 

 

Unul regizor faimos, Gregory André, celălalt - un actor şi dramaturg cunoscut în lumea neyorkeză se întîlnesc după o vreme pentru a discuta despre (mai ales!) dispariţiile perioadice ale lui Gregory André din cotidianul şi viaţa artistică americană. După o fulminantă carieră de regizor de teatru la începutul anilor '70, cu Alice In Wonderland (1970),  a creat compania de teatru "The Manhattan Project" (1968). În 1975 a regizat piesa Our Late Night a lui Wallace Shawn. După această dată André abandonează pentru mult timp teatrul, şi pleacă în lingi peregrinări prin lume. La un moment dat a primit o invitaţie de la regizorul avangardist polonez,  Jerzy Grotowki, să vină în Polonia şi să ţină work-shopuri pentru actorii şi regizorii de acolo. Experienţa avută acolo o descrie pe larg în My dinner with André. Aceasta este o lucrare cinematografică-manifest, şi a însemnat momentul revenirii lui  Gregory André în teatru şi film. De fapt, este primul lui rol în cinema. Pentru că a avut nevoie să facă această mărturisire publică, şi a conceput integral, împreună cu Wallace Shawn, întreaga lor dezbatere. Louis Malle a fost invitat apoi, să regizeze acest formidabil face-to-face, care a devenit emblematic pentru problematica teatrului de pe Brodway, mai ales că peste 13 ani cei trei se reîntălnesc, pentru a monta împreună o ciudăţenie hibridă, intitulată Vanya on 42nd Street (1994), care a fost ultima lucrare a lui Malle.

Lista evenimentelor din viaţa lui Gregory André se prezintă astfel, cum le-am aflat din discuţia lui cu Wallace Shawn, din My dinner with André

- Călătoria în Sahara, unde intenţiose să monteze Micul Prinţ, cu un monah budist în rolul principal; 

- Epopeea steagului cu zvastica, şi arderea lui ulterioară;

- Întălnirea cu fiinţa mitologică în timpul Messei de Crăciun (un monstru de dimensiuni colosale, pe care creşteau violete);

- Pelerinajul în Tibet şi India;

- Urcarea pe Everest; 

- Călătoria în nordul Scoţiei, unde a întălnit o comunicatate de druizi contemporani, care au darul de vorbi cu insectele şi cultivă un soi de varză-conopidă, de nişte dimensiuni ireale; 

- regizarea propriei morţi şi înmormîntări, cu îngroparea sa de viu în Long-Island, pe moşia lui Richard Avedon, cel care i-a fotografiat lui Gregory André marile sale realizări regizorale din anii '70 (Alice in Wonderland, 1973, co-authored with Doon Arbus)

- o sumedenie de mici minuni şi mai mari, care i s-au întîmplat de-a lungul celor cîtorva ani, unele cu substrat psihanalitic etc.

MY dinner with Andre

La un astfel de puhoi evenimenţial, Wallace Shawn a ripostat prin dorinţa unei vieţi simple, fireşti, directe, a unei vieţi care să nu presupună neapărat o serie de călătorii prin locuri exotice - pentru a te regăsi pe tine,  stînd în faţa unui interlocutor care ştie să asculte, şi  care este celebru, dar el nu vrea să recunoască, sau să se împace cu asta. Cert este că Gregory André a revenit definitiv la NY, unde continuă o carieră regizorală şi de actor. Cert este că My dinner with André a marcat acea epocă, pentru că şi peste mai bine de trei decenii această referinţă rămîne o culme a combustiei cinematografice, dar este o pledoarie vie pentru teatru, pentru întălnirea actiorului cu spectatorul, în acelai spaţiu, şi în acelaşi timp.      

Filmul My dinner with André este mult mai mult decît o notă de subsol a cinematografiei mondiale - este o referinţă de prim rang, pentru că sintetizează ceea ce cinema-ul a căutat mereu: autenticitatea, decuparea din realitate, firescul actorilor, care sunt mai presus de orice oameni ca noi...this is a great document.

 

Sursa imagine: http://www.tumblr.com/tagged/my%20dinner%20with%20andre?before=36

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
24 janvier 2013 4 24 /01 /janvier /2013 22:21

Barbieri_Balcic.jpg

 

26 -29. 05.2005. Balcic-Albena-Varna-Nessebar.

 

Ce anume caută oamenii de azi în localități patriarhale, precum e Balcicul? Omul sfințește locul, se spune. Regina Maria a consacrat Balcicul. Alături de o pleiadă întreagă de artiști plastici și scriitori din interbelicul românesc. Practic, n-a fost niciun artist român important care să nu fi trecut pe-aici. Schweitzer-Cumpăna, Muetzner, Iser, Burada, Tonitza, Dărăscu, Pallady, Lucian Grigorescu, Gh.Barbieri, Theodorescu-Sion, Bălțatu - sunt doar cîteva nume dintr-un șir lung, care au îmbălsămat în opera lor grafică și picturală aspecte ale Balcicului dintre cele două războaie, cînd acest orășel avea un primar român, iar Cecilia Cuțescu-Storck și-a construit o casă impresionantă în proximitatea mării, și la cîteva sute de metri de micul palat al Reginei Maria, acea talentată femeie care și-a îndrumusețat habitatul, aproape de buza mării, cu mobile italienești cu intarsii, cu o baie orientală, și chiuvetă europeană. Iar colecția de icoane , deși nu prea numeroasă, dar bine aleasă, ar onora orice reședință regală, de la noi și de aiurea. Chair dacă destul de recente ca vechime (început și mijloc de secol XIX), acestea se constituie într-o mărturie a gustului pentru icoanele locului (bulgărești), avînd în jur doar (sau aproape exclusiv) tătari, deci musulmani. 

 

O zonă săracă, împrejmuită de stînci de calcar. Piatră seacă și vegetație abundentă. N-am putut să nu remarc, pe lîngă minuscula capelă adusă jos în vecinătatea mării, o puzderie de cruci cioplite-n piatră, evident calcar, ceea ce a făcut ca inscrisurile în majoritatea cazurilor să fie tocite sau șterse.  Cruci puse în colțuri de parcele, secondate de basoreliefuri cu efigiile (catolicizante ale) Maicii Domnului cu Pruncul. Să fi fost un program apăsat de afirmare a acestui neam, stăpîn vremelnic - că Ortodoxia e altceva decît islamismul din regiune, sau prezența crucifixelor ținea doar de o conjunctură estetică?!

 

Ne plimbăm prin vechiul și patriarhalul Balcic, pe strada cu Primăria, venind dinspre geamia tătărească; remarcăm o băbuță care-și chema cățelul cu numele de Johnny. Un mops negru și lucios. Auzindu-ne vorbind românește, intrase-n vorbă cu noi, indicîndu-ne unde este stația de autobuz. Ghidîndu-ne după vîrsta bătrînei, am conchis că dacă nu-i româncă (deși o foaie de pomenire a unui defunct ne indica prezența unuia cu familia Luchian!), își mai amintește de vremea cînd se vorbea româna, din epoca Cadrilaterului...Părea suficient de bătrînă să fi trăit atunci...

 

Am mai remarcat că poșta în regiunea asta are un program deosebit de restrîns: 9-16.30. Iar oficiul poștal din capul aleii care duce spre Grădina Botanică, se deschide doar în perioada estivală, adică de la 1 iunie. Mai sunt cîteva zile pînă atunci - deci nu putem expedia acum nicio carte poștală.

 

Imagine: Balcic, pictură de Gheorghe Barbieri (1891-1957).

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
19 janvier 2013 6 19 /01 /janvier /2013 10:53

De cîteva zile s-a anunțat tema viitoarei Bienale de artă contemporană de la Istanbul ( de aci încoo: Istanbul Biennial); că Fulya Erdemci, curatoarea desemnată, a ales ca temă a acesteia titlul omonim al unei cărți a publicistei și poetei Lale Müldür, un volum apărut în 1998 (Anne Ben barbarmıyım? (Patika).

 

De unde pînă unde o astfel de temă - redundantă în esență - aleasă pentru una din cele mai prestigioase și pretențioase bienale de artă actuală? Dincolo de statementul prezentat de curatoare, și de directoarea bienalei, Bige Örer, îmi vin în minte cîteva lucruri, care sunt hrănite de observațiile frugale pe care le-am adunat de-a lungul ultimului deceniu. 

 

Cam toate marile și mai micile bienale lucrează cu spațiul public și cu platformele politice, economice, ideologice. Aceste problematici au devenit demult locuri comune. Nu pentru că astea ar fi temele cele mai la îndemînă, ci mai ales astea au șanse de finanțare și de susținere politico-birocratică. Se știe, marile bienale nu se pot desfășura în condiții normale și acceptabile decît printr-o susținere - fățișă sau indirectă - din partea sferei administrative și politice. Cam așa se întîmplă deja în mod frecvent la Istanbul Biennial. Turcia este un stat cu o creștere economică impresionantă, și de mai multe decenii bate la porțile UE pentru a deveni un ”stat-membru”. Cel mai probabil, eu nu cunosc și nu înțeleg multe, dar poate de aceea, mă tot întreb de cîțiva ani încoace, de cînd am vizitat pentru prima oară Istanbului, de ce oare are nevoie Turcia să fie membră a UE?

 

Răspunsurile mi le furnizează, indirect, Istanbul Biennial. Susținerile financiare sunt locale, de regulă, iar logistica este mai mereu euro-atlantică, occidentală. Turcia vrea să fie conectată la ”canonul occidental”, la gusturile și rafinamentele Apusului, iar acest lucru nu este deloc nou sub soare! Astfel s-au deschis lumii și Japonia, și SUA. Toate marile puteri au avut în istorie obsesia Occidentului, mirajul ”lumii vechi”.

 

 “Mom, am I barbarian?” - își propune să folosească spațiul public al orașului Istanbul ca platformă politică și estetică. Întrebarea asta este pe cît de inocentă, pe atît de reacționară, ea poate conține o interogație suavă, pe vărful buzelor, dar se poate transforma și într-o revoltă față de un statut incert, în care se află cel mai întreabă. Confuzia va fi de proporții, și dezbaterile nu vor prea duce departe, căci logica acestei mirări nu este să găsească răspunsuri, soluții și finale decrete. Nicidecum. Scopul este să prelungească starea de incertitudine pe care o dă, în general, creația contemporană. Poate nu e deloc întămplător că echipa de experți ai Istanbul Biennial este constituită din fosta curatoare a dOCUMENTA 13, Carolyn Christov-Bakargiev, Hou Hanru, Dr. Andrea Phillips etc. Oameni care au de-a face într-o formă sau alta cu procesul educațional, cu studiile curatoriale și cu Doctoral Research Programmes. Or, asta înseamnă, în definitiv, un lucru de proporții bine făcut, deci - scutit de suprize, radicalisme, scîntei protestatare, insurgențe artistice, stîngisme fără ștaif etc. Tot astfel cum dOCUMENTA 13 nu a făcut decît servicii pacificatoare Sistemului economic capitalist, tot astfel nici “Mom, am I barbarian?” - nu ar trebui, în principiu, să ofere ceva distinct de scopurile atinse atunci, în 2012. Poate că insist prea mult pe partea de paralelism dintre Istanbul Biennial și dOCUMENTA 13, dar ce altceva îți mai poate sugera prezența atît de necesară a madamei Carolyn Christov-Bakargiev în echipa care pregătește Istanbul Biennial? Iar Fulya Erdemci este demult angrenată în numeroase proiecte de Public Spaces, precum: Wandering Lines: Towards a New Culture of Space, Istanbul Pedestrian Exhibitions, Actors, Agents and Attendants 1: Speculations on the Cultural Organisation of Civility, Morality Wall etc. 

 

De aici încolo, nu ne rămîne decît să urmăm cum se va desfășura pregătirea pentru Istanbul Biennial, care se va deschide pentru public în 14 septembrie, iar în perspectiva expoziției, se vor desfășura cîteva conferințe, dezbateri și platforme de discuții, care vor pregăti terenul teoretic pentru venirea artiștilor, lista cărora se va face cunoscută la sfîrșitul lunii iunie. Organizatorii spun că aplicațiile se pot face on-line pînă la 1 martie. Fulya Erdemci este cea care va finaliza lista celor care-i vor ilustra cel mai bine intențiile. E și firesc să fie așa: cine arvunește, acela plătește!  

 

În 1973 scriitorul francez Jean Raspail a publicat romanul Le Camp des saints în care descria debarcarea și luarea cu asalt a coastelor Occidentului (Côte d'Azur!) a unui milion de emigranți din ”lumea a treia”, carte care a fost catalogată drept ”rasistă”, un ”roman incandescent”, de ”extrema dreaptă”...deși era o alegorie vizionară, o simplă ficțiune literară. De atunci a avut opt ediții numai în Franța, și e citită cu viu interes în lumea întreagă și acum. La acea vreme nu se punea nici pe departe problema migrației globalizate. Atunci, lumea făcea distincția dintre civilizație și barbarie, în termeni de negru și alb. Dar de cînd lumea zis civilizată a inventat ”corectitudinea politica” această dualitate a devenit anti-modernistă, anti-umană etc. Dar uite că o expoziție ca cea propusă de Istanbul Biennial, cu titlul atît de ademenitor și ofertant, Mom, am I barbarian?”, poate redeschide discuția, cu volute largi, cu logoree deșteaptă, cu tot ce ține această lume în forma în care se află, semeață, astăzi?  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
17 janvier 2013 4 17 /01 /janvier /2013 22:15

Filmul regizorului kazah Ermek Tursunov, Kelin (Mireasa, 2009), este acel exemplu rar în cinema cînd nu este nevoie de cuvinte. Este un film de o frumusețe cum numai în cel semnat de Nikita Mihalkov,  Urga (1991) am mai văzut. 

 

De fapt, în filmul lui Tursunov e mai multă profunzime, vervă ancestrală, magie, etnografie. Imaginație pură, imagine care-ți rămîne întipărită pe retină.

 

N-o mai mai lungesc, filmul poate fi văzut de oricine pe lumea asta, pentru că nu are deloc dialoguri, cuvinte, nimic decît limbajul ochilor, corpului, gesticii, simțirilor, doar formule ale supraviețurii, ale iubirii și luptei omului în mijlocul naturii.

 

Aici se poate vedea filmul on-line, la calitate HD. Dacă nu aveți o bună conexiune la internet, recomand să lăsați la încărcat fișierul căt mai mult, apoi va merge fără întrerupere.

 

Vizionare cît mai plăcută!

1Credit foto: aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
15 janvier 2013 2 15 /01 /janvier /2013 08:40

Demult am aşteptat să văd acest film, şi nu numai pentru că este premiat la Cannes, Las Vegas, Los Angeles, New York etc., nici pentru că e de Michael Haneke (deşi doar numele lui este deja un argument pentru mine de a vedea tot ce a semnat el), ci mai ales pentru cei trei actori din rolurile principale. Este vorba de Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

 

Pe primii doi i-am văzut mai rar în ultimii ani, în timp ce Huppert este poate cea mai pe val actriţă europeană, iar în AMOUR a făcut un rol mai voalat, mai stins decît de obicei. De altfel, dozajul acesta l-a impus cel mai probabil însuşi Haneke. Emmanuelle Riva a fost aleasă special pentru acest rol, mai ales după fenomenalul rol din Hiroshima, mon amour, în rol "ei". Între acel rol şi muribunda din AMOUR a trecut mai mult de jumătate de secol. Dar o mare actriţă a rămas la fel de firească. Atunci Emmanuelle Riva iubea frenetic, ca o lunatecă, acum murea disgraţios. Fiecare vîrstă cu pretenţiile ei... 

 

AMOUR (voi folosi doar majuscule, pentru că este vorba de ceva major în registrul realizărilor pe acest subiect!) - este un film despre moarte, o meditaţie despre cum se moare, căci aceasta nu este ceva abrupt, tăios şi definitiv decît în cazuri extreme, total nefericite şi tragice...O recunoaşte şi Haneke într-un interviu, este unul din cele mai autobiografice filme ale sale. Deci problema morţii este propusă ca o meditaţie asupra unui cuplu burghez, de intelectuali din lumea muzicală europeană. Acesta este contextul.

 

După o viaţă frumoasă trăită împreună cu soţul ei Georges, Anne suportă o intervenţie chirurgicală nu prea reuşită - şi viaţa aceasta comună se schimbă radical. Ea devine dependentă în toate privinţele de asistenţa lui. Omul o îngrijeşte stoic şi cu maxim devotament o vreme, după care o sufocă, ca să nu se mai chinuie, să nu mai vadă în faţa ochilor o epavă, o rană supurîndă, un suflet mocnind într-un trup dezafectat şi nefuncţional! Cum te raportezi la gestul lui Georges? Este o dovadă de iubire supremă, un omor din culpă, un moment de rătăcire, o secundă de disperare, proba unui devotament nesfîrşit, marea iubire se împlineşte în moarte?

 

Partea dură şi neunivocă începe în momentul în care după ce o lipseşte de suflarea cea de pe urmă, nu intenţionează să o îngroape, să-i trimită leşul la odihnă sub pămînt, ci i-l îmbălsămează în camera suferinţei, îmbrăcat în haine de doliu, înconjurat de flori vii, îl lasă pe patul conjugal, sigilează camera cu banalul scotch, şi dispare...Şi asta devine o problemă; Haneke nu ne-o lămureşte în niciun fel. Ce se întîmplă DUPĂ gestul ucigaş al lui Georges, după ce lasă trupul Annei să zacă în patul său, după ce sufletul a părăsit fără întoarcere corpul?

 

Momentul de paroxism al filmului AMOUR este acela în care Georges aude clinchetul veselei în bucătărie - după ce Anne murise pentru el; merge întracolo şi o vede pe ea punînd farfurile în ordine după masă, cum făcea, probabil, de obicei. În timp ce trăia. Doar că acum obişnuinţele revin DUPĂ actul inevitabil al morţii? E cu putinţă? Astfel, Haneke ne arată că moartea nu e "sfîrşitul tuturor lucrurilor", ci e un cuvînt care poate fi umplut de o multitudine de sensuri, mai ales fioroase. În general, lumea se teme visceral de moarte, şi nu de actul final, de momentul trecerii, ci mai ales de opacitatea şi confuzia cunoaşterii în acest domeniu. Dar nu de cărţi duce lipsa acest subiect! Dimpotrivă, există o supraabundenţă de scrieri despre moarte, dar care sunt jalnice, probabil, în raport cu momentul acela...Nimeni nu poate muri decît în locul său, propria moarte e rezervată fiecăruia.

 

Cel mai probabil, în cazul acesta se potriveşte tonul din cartea lui Jean Améry, Despre îmbătrânire (editura ART, 2010), în care autorul dibuieşte căile de a percepe moartea, ca "nefiindul a ceva ce-a fost este premiza oricărei gîndiri negative, adică dialectice, dar totodată şi refuzul oricărei dialectici: negarea negării negării. Percepţia neconsolată a nefiinţei - care nu-i o percepţie autentică, dar îngăduie totuşi să întrezărim de departe o umbră misterioasă şi fugitivă - ne deschide calea spre gîndirea negativ-dialectică, pentru a ne-o închide iar de îndată ce-am păşit pe ea, căci moartea e negativul ce nu comportă nici un fel de pozitivitate. (...) Moartea în chip de contrazicere nu numai a oricărei gîndiri pozitive, ci şi a oricărei gîndiri negative, e nonsensul ce se răsfrînge asupra oricărui sens, e mister şi banalitate, necesitate a gîndirii şi imposibilitatea ei, negare a vieţii în viaţă ce-ar fi de neînchipuit şi ar fi lipsită de valoare fără hotarul morţii, dar care totodată, de vreme ce tot va lua sfîrşit, îşi pierde orice valoare" (op. cit. pag. 143, 144).

 

Personal pentru mine acest film este cel mai bun în lista semnată de Haneke, pentru că deşi foarte "realist", este filmul său cel mai profund, metaforic şi tulburător totodată. Este o meditaţie vizuală despre neînţelegerea morţii. Nu ştii ce este, dar poţi afla cum se prezintă...cum şi în ce fel ajungi în buza ei. Spre a fi înghiţit. 

 

Undeva în AMOUR apare fraza: realitatea şi imaginaţia nu sunt acelaşi lucru...Haneke ne lasă a crede că şi moartea e rodul imaginaţiei artistice, este visarea fecundă a unui creator? Dar mai există oare artă şi DUPĂ moarte?

 

Acest eseu se dedică lui Mihai Eminescu, care ne-a lăsat atît de obscurul dar deloc mai puţin minunatul poem Memento Mori, care se încheie astfel:

 

"La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură —
În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,
Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis". 

 

Filmul AMOUR intră pe ecranele din România în 1 februarie.

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
7 janvier 2013 1 07 /01 /janvier /2013 14:37

Este o frază a unei tinere la un chef tineresc din anii '70, dintr'un film sovietic cu un destin tragic, ca mai toate filmele lui Mihail (Moisei) Kalik (n.1927) - unul din cei mai subestimaţi regizori din fosta URSS, care ne-a făcut onoarea să-şi creeze filmele la Chişinău. Dar care încă nu beneficiază de o fişă pe wiki în limba română!

 

Pentru cei care ştiu cît de cît istoria filmului basarabean, precum şi a studiolului "Moldova-Film", cunosc numele acestui regizor, mai ales pentru că este autorul minunatului poem cinematografic, Omul merge după soare (1961). Acest film practic nu a putut fi văzut înainte de 1990, căci fusese pus sub obroc de cenzură, pentru că era despre libertatea fanteziei, despre copilăria care nu se spune regimurilor, ideologiiilor, limitărilor.

 

În filmul A iubi  (Любить) este un experiment vizual (filmat în 1968, şi interzis imediat după lansarea pe piaţă), în care o singură întrebare este laitmotivul, care e pusă oricui se nimereşte în cale: ce-nseamnă iubirea, sau ce este a iubi? Răspunsurile sunt dintre cele mai diferite, de la hilare la stupide, de la onomatopeice - la sublime, de la copilăreşti, la profesorale sau ideologice. De cîteva ori apare preotul şi teologul Alexandr Men' (1935-1990), care a fost asasinat în amurgul comunismului, iar la acea vreme devenise un soi de reper al lumii intelectuale şi culturale sovietice. 


Aceste cronici filmate curg printre mici bijuterii filmice, inpirate de scrieri literare semnate de Ion Druţă, Avenir Zack, Isaja Kuzneţov, Yuri Kazakov, V. Sapojnikov. Sunt patru scurt-metraje despre iubire, care se leagă organic atît între ele, atît prin "cizelura" regizorală, cît şi prin alegerea textelor, interpretate foarte bine de mari actori sovietici, printre care aş pomeni pe Andrei Mironov, Alisa Freindlich, Lev Kruglyi, Svetlana Svetlicnaia, Valentin Nikulin, Marianna Vertinskaia, Elisaveta Nikişihina, Mihail Bădicheanu, Antonina Leftii...

 

Desigur, de interes maxim este secvenţa despre iubirea basarabeană. Pentru felul în care este ecranizat Ion Druţă, pentru minunata actriţă Antonina Leftii (n.1945), născută în Camenca basarabeană, şi emigrată în îndepărtata Australie, pentru secvenţele documentare luate în satele moldoveneşti, la nunţi, pentru felul în care arată Nistrul strălucitor după o noapte de iubire!

 

ljubit.Antonina-Leftii.jpg

Antonina Leftii în: "A iubi ".

 

Se poate povesti cu de-amănuntul fiecare povestioară imaginată şi regizată de Kalik, şi acest lucru ar fi pasionant şi util. Doar că nu asta-mi propusesem în postarea de azi. Doream să semnalez şi să invit la vizionarea acestui film minunat. Cît mai multă lume. Filmul este cu adevărat - epocal, istoric. Căci se spunea cu oarece emfază în era sovietică - că nici iubire, nici sex nu există în URSS. Dar unde dispăruseră acestea, dacă oameni erau? S-au ascuns în filme, poezie, muzică, literatură, serate dansante, în Gulag chiar!

 

Filmul lui Kalik este o dovadă în acest sens, tocmai de aceea nici nu a avut un destin prea fericit, după 1969 el nu a mai putut fi văzut pe ecrane. Se spune că versiunea originală nu a putut-o reconstitui nici regizorul însuşi. În 1990 acesta a restaurat filmul din ce a putut găsi în arhive şi printre materialele proprii. Şi este diponibil în domeniul internautic rusesc. 

 

 

A iubi - de Mihail Kalik. Calitatea imaginii lasă mult de dorit, dar un film bun transmite emoţiile necesare dincolo de vremi şi de intemperii ideologice.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article