Am cetit astăzi un interviu, cam chinuit, cu regizorul Cristi Puiu, pe care-l recomand oricui îşi mai pune probleme, mai doreşte să nu fie doar proiecţia celor din jurul său...
Pentru mine Cristi Puiu este în vîrful piramidei din top 3 al cinema-ului românesc din toate timpurile. Nu-l spun pe al treilea, dar secundul este Lucian Pintilie. Întregul bla-bla despre aşa zisul "noul cinema" autohton este trist, absurd şi mimetic...
Tocmai pentru că nu am apucat să văd (deocamdată) ultima realizare filmică a lui Puiu, Trois exercices d'interprétation după cartea "Trei dialoguri" a lui Vladimir Soloviov (Владимир Соловьёв, 1853-1900), reproduc aici comentariul pe care l-am făcut în primăvara lui 2011 pe marginea filmului său Aurora. Textul a fost publicat iniţial în revista "Contrafort", din Chişinău.
„Aurora”
Filmul lui Cristi Puiu nu este deloc prietenos. Te ţine încordat şi „în priză” permanent, pe parcursul celor 181 de minute. Te face dependent de fiecare secvenţă, replică, situaţie, detaliu care se scurge sau insistă prin faţa ochilor. Pentru că ne-a obişnuit deja cu un anume tip de film, evazionist i-aş spune, trebuie să insişti cînd îl urmăreşti, adică să stărui (în sens arhaic) cu privirea, cu mintea.
Aurora este în sensul de „dinaintea răsăritului”, deşi cerul nu se prea vede, nici bucuriile dimineţii nu sunt tocmai vizibile. Vedem un om (Viorel Ghenghe) cum se chinuie, nu-şi găseşte locul, augmentează haosul, sau tocmai că i se pare că încearcă să-l îmblînzească. Ce anume i se întîmplă aflăm mai spre coada filmului. Pînă atunci regizorul, el şi actorul principal, ne furnizează copios detalii, sugestii, ne arată un personaj morocănos, iritat, cu privirea fixă, pedant, care vorbeşte puţin, sec, tăios, cu care nu ai vrea să te pui...
După ce face primele două victime – de fapt intenţiona să-l împuşte doar pe avocatul soţiei sale, dar pentru că acesta era însoţit de o damă oarecare, o omoară şi pe ea, să nu existe martori, probabil, – ne dăm seama că individul este o adevărată „maşină de război”, iar fizionomia lui nu schiţează niciun regret sau vreo ezitare. Asta se întîmplă pe la nouă seara.
Pe la miezul nopţii se duce la uşa amantei sale, care trebuia să se fi întors de la Gara de Nord – şi-a condus fetiţa, cu tatăl acesteia, la Budapesta. Mergeau, se pare, pentru un concert de pian. Olguţa e pianista, cea care a prilejuit şi dialogul lui Viorel cu amanta sa din debutul filmului, despre „povestea Scufiţei Roşii”. Olguţa ar fi spus învăţătoarei de la şcoală că bunica trebuia să fie goală, atunci cînd a fost scoasă din burta lupului de către vînători... Învăţătoarea ar fi contrazis-o: că nu e adevărat, că, chipurile, lupul înainte să o înghită pe bunică ar fi luat alte haine din dulap... „Povestioara” ne plasează în sfera posibilă a miticului, poate fi luată ca un punct de plecare într-o călătorie în mintea sau imaginaţia unui om. Ce se perindă pe ecran – să fie doar o potenţialitate, o proiecţie halucinantă a unei minţi în derută, zăvorîtă în ea însăşi? Căci, Cristi Puiu susţine că „e imposibil ca cineva sau justiţia să aibă acces la gradul de complexitate al relaţiei dintre doi oameni”, că pentru omul iubit, tocmai de aceea neajutorat, poţi face orice: orice crimă nu e îndestulătoare pentru a-l proteja.
Filmul Aurora este un film cumulativ, el vine de „departe”, dintr-o metisare de idei, de meditaţii, e generat de numeroase şi complexe tribulaţii, lecturi, oftici. Cristi Puiu e un creator ofticat, dar din această oftică creează forme. Le dă sensuri, proiecţia superioară a meditaţiei. Ucigaşul se predă în ziua în care şi-a omorît ambii socri, foştii socri. Cam o zi şi jumătate vedem noi, comprimate în trei ceasuri filmice. Dar această „comprimare” face să ai sentimentul că stai pe un butoi cu pulbere, gata să irumpă, şi să pulverizeze orice inocenţă, îndoială, ezitare, împăcare, dialog... Viorel către poliţişti, după ce le-a furnizat detalii pentru un întreg dosar: „V-am zis ce s-a întâmplat. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, şi mi se face teamă”, este ultimul enunţ al ucigaşului. Şi aici pare cheia poveştii: comunicarea e dificilă, spinoasă, tehnologia acesteia – mereu reînnoită, reformulată, ezitantă, şubredă. „Metabolismul” crimei nu poate fi niciodată cuprins sau înregistrat cu instrumentele limbajului, ale vocabularului funcţionăresc şi (sau) juridic-avocăţesc. Acesta rămîne pururea un mister, o fundătură de sens, cum o fundătură pare şi apartamentul în care Viorel îşi pregăteşte meticulos crimele...
E spre seară, şi nu se ştie dacă va mai reveni răsăritul, dacă ziua următoare o vom mai apuca..."
Femeie aşezată, atribuită lui Henry Matisse. 
1.
2.
3.
