Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

23 décembre 2011 5 23 /12 /décembre /2011 17:19

foto_Ionut-Hrenciuc.jpg

Alexandrina (Hristov) a devenit de cîţiva ani un nume de referinţă al muzicii de autor. Concertele ei sunt aşteptate, gustate şi apreciate. Fiecare reprezentaţie este unică, de neuitat, chiar dacă o "marcă" a acestei artiste este să cînte un calup de piese (Numai tu, Nimic nu e ca tine, Pijamale reci, Tu cu soarele răsai, Om de lut etc.) cunoscute de public. Este adevărat că de fiecare dată parcă le cîntă altfel!

 

Pentru că este şi pictor, adesea concertele ei sunt acompaniate de expunerea cîtorva picturi, etalate pe pereţi sau pe şevalete - în dependenţă de context şi loc.

 

De această dată am asistat la un spectacol total, unde artista a fost acompaniată de band-ul său, dar şi de o parte din trupa teatrului lui Dan Puric. Teatrul-mimică, plastica corporală şi muzica s-au împletit într-un chip frumos, creînd o atmosferă de feerie şi lumini calde, prietenoase, îmbietoare. Fragmente din spectacolul Fantasmagoria s-au inserat printre poezie, ritmuri şi empatie muzicală. 

 

Spectacolul s-a numit aşa: VIS ÎN VIS. Poveste fără sfîrşit, şi a avut loc la Sala Rapsodia din Lipscani. Atmosfera a fost potenţată de o scenografie ludică: pianul clasic era îmbrăcat în blană de urs, un uriaş urs alb i-a adus artistei un cactus (un semn al apropierii Nordului cu Sudul!), iar pe pianul electric l-au năpădit fluturii (precum invazia din Macondo, înfăţişată de fabulosul Marquez) albi, "sculptaţi" şi decupaţi din hîrtie, ninsoarea ipotetică a pătruns şi ea pe scenă... Afară încă nu a nins, să acopere chipul murdar al pămîntului, iar în spectacolul de aseară aceasta a strălucit din plin, chiar dacă fără să înţepe prin umezeala ei friguroasă. Muzica Alexandrinei a încălzit-o...

 

Întreaga atmosferă, din care nu a lipsit o piesă cîntată în primă audiţie, a creat o stare cu adevărat de sărbătoare şi bună dispoziţie - acum în preajma Naşterii Domnului şi a anului nou.

 

Mulţumim, Alexandrina pentru tot ce faci, şi mai ales pentru calitatea artei (cîntate şi pictate) pe care ne-o dăruieşti cu largheţe, generozitate şi căldură sufletească!

 

FOTO: Ionut Hrenciuc.       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 décembre 2011 2 20 /12 /décembre /2011 09:33

Se împlinesc în 13 ianuarie 2012 o sută optzeci de ani de la naşterea pictorului Ivan Ivanovici Şişkin (Ива́н Ива́нович Ши́шкин). Cu acest prilej Muzeul Naţional de Artă al Moldovei din Chişinău a pregătit o expoziţie comemorativă cu piese aflate în patrimoniul acestei instituţii muzeale. Vor fi expuse (în Galeria Parter) treizeci şi opt de piese de grafică. Toate lucrate în tehnica aquaforte.  afis-shiskin-webPentru mine personal pictura lui Ivan Şişkin este echivalentul literaturii ruse de factură realistă, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Turgheniev, Nekrasov, Tolstoi ş.a.), cu ea am crescut, am văzut-o în muzee, am citit cărţi ilustrate cu reproduceri după picturile sale. Şişkin a devenit un soi de canon al picturii realiste, "îndreptarul" picturii laice, formula ei răsăriteană. Expoziţia de la Chişinău îşi propune să arate latura de grafician a acestui maestru al coloritului -- meşteşug deprins de artist din Occident, unde a făcut numeroase călătorii, între 1861-1866 (München, Zürich, Düsseldorf etc.). În Elveţia a făcut primele încercări de grafică cu Aqua regia. În Germania a desenat în muzee,  descoperind vechimea apreciabilă a acestui tip de artă. Revenit în Rusia a promovat tipul acesta de gravură, fiind recunoscut ca unul din cei mai mari desenatori şi gravori ai acestei ţări. Seria de foi lucrate în aquaforte, prezentate în expoziţia de faţă - face dovada acestui meşteşug superior, şi arată polivalenţa artistică a lui Şişkin.

 

E de menţionat că Muzeul de Artă din Chişinău are în colecţie patru picturi semnate de maestrul Şişkin.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
16 décembre 2011 5 16 /12 /décembre /2011 14:21

elena_1314362058.jpg

Sunt deja patru ani bătuţi pe muchie de cînd am scris despre filmul anterior al lui Zveaghinţev, Izgobirea din Rai. Am constat că cele trei filme ale sale, Zveaghinţev le-a realizat în exact doisprezece ani! Cîte patru alocaţi pentru fiecare...

 

Elena a apărut în acest an, şi a debusolat, se pare, multă lume. A fost şi răstălmăcit, prost înţeles, purtat pe piste eronate de către comentatori. Mie personal mi s-a părut cel mai firesc şi mai puţin artificial din această triadă, făcută pînă acum. Povestea mi se pare extrem de credibilă, bine condusă, şi ţinteşte un scop anume: decăderea în barbarie a omului contemporan! Elena este soţie imperacabilă şi ţiitoarea totodată a unui ins cu dare de mînă. Locuiesc într-un apartament de nouveux riches, spaţios şi luminos. Fiecare dintre cei doi, Elena şi Vladimir (soţul ei), au cîte un copil dintr-o căsnicie anterioară, şi au relaţii foarte diferite cu aceştia. Băiatul Elenei este tatăl a doi copii, şi nu prea face nimic, bea bere, se interesează de fotbal, şi visează la nimic, fumînd îndelung pe balcon, şi scuipînd de la etaj. Aşteaptă un al treilea copil. Fata lui Vladimir este hedonistă, cinică, independentă (în sensul că nu are tangenţe cu soarta tatălui), şi consideră că lumea de azi se înmulţeşte pentru a perpetua idiotismul şi insuficienţele acestei lumi. Elena încearcă să-l convingă că familia ei este şi a lui, şi că ar fi bine să-i împumute mereu cu bani pe cei mai puţin avuţi, "mai puţin speciali" ca el...

 

Într-o bună zi Vladimir face un atac de cord, în sala de sport (ca orice individ din lumea noii burghezii are un abonament la fitness & înot), şi nimereşte la spital. Acolo îşi aminteşte că tot la spital a cunoscut-o şi pe Elena, care era asistentă medicală (probabil că a fost un episod drag lui, căci îl relata ca pe ceva dezirabil, fericit). Discuţia din spital dintre Katya (fiica lui Vladimir) şi tatăl ei este antologică - ea nu vede niciun sens în nimic, şi chiar aşteaptă Apocalipsa, sfîrşitul acestei lumi. Recunoaşte că nu poate fi un om mai bun, pentru că "sămînţa ei este putredă, care reproduce semi-oameni...". Consideră că schimbarea necesită multă trudă şi suferinţă, iar ea nu e dispusă la astfel de sacrificii. Lumea în care trăieşte e cea care se ghidează după principiul: "Căcatul nu poate fi lipsit de un gust bun, deoarece milioane de muşte nu pot greşi!". Greu să nu fii de acord cu această perspectivă, chiar dacă este una cinică şi usturătoare, vehementă.

 

Revenit din spital acasă, Vladimir îi spune Elenei că s-a gîndit la testament, că tot ce are îi lasă fiicei sale, iar aceea va fi obligată să-i plătească o rentă viageră. Desigur, Elena se întristează, şi-i aminteşte că-i cere ajutorul pentru a-l putea răscumpăra pe nepotul ei, de 17 ani, de armată. Vladimir consideră, pe bună dreptate, că chestiunea asta este de datoria tatălui care l-a făcut, şi din moment ce l-a făcut trebuie să-i poarte de grijă, şi să nu aştepte pomană din partea unui străin. O singură dată în tot filmul se deschide o carte - în restul timpului televizorul e cel care umple şi sufocă liniştea. Cartea pe care o consultă Elena pare a fi un voluminos ghid medical, căci articolul consultat este cel despre preparatul Viagra. Îi pune două pastile din acelea printre medicamentele pe care trebuie să i le administreze lui Vladimir. La scurtă vreme -- îi constată decesul. Doctorul nu face decît să confirme cauza morţii, din cauza Viagrei. Despărţirea de defunct -- la crematoriu. Aseptic, fără ritualuri, doar cu bocetele Elenei...Pentru că testamentul nu fusese scris, pentru că Vladimir nu apucase să-l redacteze, avocatul acestuia a decis împărţirea a tot ce a lăsat celor două femei.

 

Familia Elenei, de unde stăteau într-un banal apartament de bloc, şi unde se stingea frecvent lumina, undeva înafara Moscovei - s-a pomenit în acea locuinţă cu standarde exclusive. Fiul Elenei, împreună cu ai lui se decid pentru o viaţă nouă - pe care nu o merită, şi pentru care nu sunt deloc adaptaţi. Lumea periferiilor se mută în centru, copleşită şi veselă, şi probabil că nimeni dintre ei -- în afara Elenei - nici nu bănuieşte care este preţul şi cauza acestei semnificative metamorfoze...Dacă are sau nu remuşcări aceasta, nu ni se spune; asta este marea ţintă a artei: să sugereze, nu să afirme, să observe, nu să tragă concluzii sau să dea verdicte. Există un moment anume, în film, cînd tot ce a fost exterior, se mută în planul interior al eroinei principale. Arta prin asta se deosebeşte de propagandă şi de ideologie: că nu cuteză să-şi depăşească statutul de observator. Fapt adus în discuţie (în interviurile pe care le-am cetit) de însuşi regizorul acestei drame despre lumea contemporană.

 

Elena afirmă la un moment dat în faţa Katyei, că-l iubeşte sincer pe Vladimir, şi probabil că nu o făcea de poză, atunci, după care îl omoară cu sînge rece, calculat, insidios, deschizînd un drum nou -- pentru propriul destin, în care să nu mai fie o fiinţă subordonată, docilă şi cuminte, ci vioara întîi! Mamă responsabilă a unei familii numeroase... Accentul este semnificativ, chiar dacă nu e scutit de confuzii, şi de responsabilităţi morale...Cum ar proceda fiecare dintre cei care văd filmul, aflîndu-se în propriul rol? Arta poate fi numită, oare, o oglindă în care să ne recunoaştem, să ne provoace întîlnirea cu noi înşine, sau e doar un obiect oarecare? 

elena.jpgElena - actriţa Nadejda Markina, care a făcut un rol destul de şters, fiind prezentă practic în fiecare secvenţă a filmului.

 

Materialul foto este din materialul promoţional al filmului, oferit de domeniul public.

 

P.S. Acest articol poartă numărul 600!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
14 décembre 2011 3 14 /12 /décembre /2011 20:51

Sîmbăta trecută -- însoţind la Chişinău grupul psaltic Stavropoleos - am vizitat din nou mănăstirea Frumoasa, una cele patru aşezăminte monahale care formează surprinzătoarea "salbă de mănăstiri călărăşene". Au trecut mai bine de cinci ani de la ultimul pelerinaj acolo, şi am găsit lucruri primenite, mai aşezate, maturizate.

 

Maica egumenă Benedicta ne-a arătat muzeul (după ce ne-am închinat în biserica mare), unde am descoperit cu mare bucurie şi suprindere un manuscris cu notaţii psaltice, pe cîteva pagini. Pînă să intreprind cercetări cu privire la provenienţa, forma şi structura acestui monument, al cărei autor este ascultătoarea Anica Petreanu Bortă *, datat 1929, pot afirma că muzica psalică era prezentă în spaţiul basarabean, în mediile monahale, şi se transmitea prin copierea partiturilor. În acest caz concret, consider că e vorba despre o altă mînă decît a celei care a transcris în chirilică rugăciunile Postului Mare (?).

DSCN9143.JPG Asta este pagina în care copista realizează un elegant desen în cerneală roşie, şi se semnează. Mai spre finalul acestui manuscris am dat peste notaţia psaltică, iar cîteva pagini sunt chiar fără text sub ele. Pe paginile alăturate -- explicaţii tipiconale, făcute discret cu creionul simplu.

DSCN9151.JPG

                                              Răspunsuri. Glasul al VIII-lea. La Sfînta şi Dumnezeiasca Liturghie.

DSCN9152.JPG

DSCN9154.JPG

DSCN9155.JPG

 

* În minunat documentata carte a lui Vladimir Beşleagă, Cruci răsturnate de regim. Mănăstirea Răciula. 1959, ed. Prut Internaţional, 2006, se conţine lista completă a vieţuitoarelor mănăstirii Răciula, actualizată în 1 ianuarie 1959 (transcrisă după o fotocopie aflată la mănăstire). Din acest document rezultă că mănăstirea avea în acel moment 225 de suflete. La poz. 17 am identificat-o pe Bortă Anna Petrovna (nume redactat după tipic sovietic), unde se conţin următoarele date: născută în 25.11.1910, s.Costeşti, r-nul Cotovsk, într-o familie de ţărani moldoveni, avea 2 clase, a intrat în mănăstire în 1914, şi tunsă în monahism de-abia în anul 1955, cu numele de Agapia. Figurează cu funcţia de regentă [completare: 17.12.2011].   

 

FOTO: © vladimir bulat, dec., 2011

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
8 décembre 2011 4 08 /12 /décembre /2011 22:42

StavropoleosSite medium 1322484896

Pentru toţi care doresc să descopere cîntarea psaltică, în metru bizantin, cum se cînta în imperialul Constantinopol -- să nu rateze această seară, de 11 decembrie (ora 18.00), în care grupul psaltic al mănăstirii Stavropoleos din Bucureşti va cînta pe scena Sălii cu Orgă din Chişinău.

 

Se vor cînta colinde de demult, cum nu s-au mai auzit de decenii bune în oraşul Chişinău!

 

Presa basarabeană despre grupul Stavropoleos:

 

Reportaj video la Jurnal TV

Pe site-ul Mitropoliei Moldovei

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 décembre 2011 2 06 /12 /décembre /2011 15:31

Sf.Nicolae_ajustat.jpg

În fiecare an mă întîmpină aceeaşi întrebare, de la diverse persoane: păi, dacă te-ai născut de Sfîntul Nicolae, de ce te cheamă Vladimir?

 

Răspunsul este şi el standard: pe motiv de calendar, care este decalat cu 13 zile faţă de cel actual românesc!

 

Dar altceva m-a împins să scriu despre Sfîntul Nicolae - ploaia de afară. Dacă-mi amintesc bine, şi nu e ceva ce nu poate fi probat, căci toţi am trăit aceeaşi dramă: nu a mai plouat din vară. La mijlocul lui iulie, cînd am revenit dintr-un tur al Cehiei, chiar în aceeaşi noapte a turnat cu găleata...după care s-au închis cerurile, pentru multă vreme. Am intrat în iarnă cu secetă cu tot. Au secat cu totul numeroase rîiuri, pîraie, lacurile au devenit mai mici, Dunărea este scăzută rău (am revăzut-o acum 2 zile, cînd am fost la Brăila, despre care voi mai povesti), cîmpurile sunt crăpate, iar grîul semănat - de-a dreptul rahitic...

 

Azi plouă voiniceşte, Sfîntul Nicolae ţine cu noi. Mama mi-a povestit că în acel an cînd m-am născut, de 6 decembrie era soare, cald, cum a fost pînă duminică. Apoi a plouat tare. După ce m-a adus acasă, şi m-am adaptat la realităţile pe care le aveau ai mei, trăind într-un subsol al grădiniţei de copii, la care erau amîndoi angajaţi, s-au lăsat gerurile. A nins, şi multe zile după aceea tata a curăţat nămeţii înalţi, în curtea grădiniţei şi pe strada care dădea spre poarta acesteia...O primă fotografie păstrată datează dela vîrsta de 2 luni, cînd ai mei mă scoteau la aer...se vede clar în jurul căruciorului albul omătului imaculat. Mă ţineau pînă mă îmbujoram în obraji, şi probabil începeam şi să urlu, dar nu de frig, ci de plăcere neostoită. Gerul muşca de fălcuţe, şi eu mă bucuram. Aşa mă manifestam.

 

Gîndindu-mă la cît bine ne face nouă acum Sfîntul Nicolae cu această apă care curge în belşug din ceruri...mi-am dat seama că doar crezîndu-te copil, te încîntă şi te ating bucuriile simple, fireşti, omeneşti. De ce atunci cînd creşti începi să vezi deformat? Începi să fii lovit, tot mai des, de seceta bucuriei...

Pe mine ploaia mă remontează...

 

foto: Sfîntul Nicolae, icoană rusească, a doua jumătate a sec. al XIX-lea (colecţie privată).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 novembre 2011 3 30 /11 /novembre /2011 09:28

DSCN8624

Dacă la Chişinău -- în Cimitirul central - am văzut acest înger de piatră ( de pe mormîntul Victoriei Inglezi, care s-a mutat la Domnul în îndepărtatul 1856!) căruia i s-au demontat aripile, la Bucureşti am avut parte de un înger viu, colorat, setos şi ingenios.

DSCN8721.JPG

Desigur că nu-ţi este dat să vezi astfel de scene prea lesne, dar prin transparenţa perdelei - a fost cu putinţă. Mai voalat, cum ar veni...După ce s-a sucit şi răsucit - după o picătură de apă, pe care s-o prindă din zbor (robinetul din curte nu se închide etanş), a făcut această piruetă atît de expresivă, încît am suprins-o iute...Era un înger! Pentru că şi îngerii beau apă.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 novembre 2011 5 25 /11 /novembre /2011 11:02

O roabă galbenă şi două sacoşe mari, una albastră şi alta roşie. La "cîrma" lor - artistul Ghenadie Popescu. De curînd s-a întors dintr-o călătorie prin Transnistria smirnoviană! În general, acest spaţiu dintre Nistru şi Ucraina este denumit "Gaura neagră a Europei". Din ce relatează artistul - lucrurile nu stau tocmai aşa...

 

În primăvara acestui an am expus împreună în proiectul ACTUAL, curatoriat de Ion Grigorescu, în galeria vieneză Mezzanine. Acolo Popescu a avut un filmuleţ despre călătoria pe rîul Bîc.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 novembre 2011 2 22 /11 /novembre /2011 22:15

bd2Acum mai bine de 2 ani nici nu bănuiam că voi fi autorul versiunii româneşti a acestui roman problematic al lui Zahar Prilepin, publicat iniţial la editura moscovită Ad Marginem, care după 5 ani de la prima apariţie în Rusia a suportat 10 ediţii!

 

Oferta de la editura Cartier a venit oarecum spontan, dar nu neaşteptat. O piesă de aşa intensitate demult, cred, se impunea în literele româneşti, şi mă bucur foarte tare că intenţia de a o oferi a avut-o editura de frunte a Chişinăului!

 

Traspunerea românească a acestui text mi-a prilejuit mari satisfacţii, dar şi insomnii, îndoieli, neputinţe şi dialoguri pasionante (prin e-mail) cu autorul...Au fost luni pline de sens, cu dicţionare, lexicoane şi cărţi de tot felul în jurul meu, care mă ajutau, care funcţionau ca nişte cîrje în calea găsirii tonului just al acestei scrieri. O scriere plină de lirism pe alocuri, dură şi necruţătoare în altele, descriptivă uneori, şi destul de criptică în alte pasaje şi momente...Un roman complex, foarte contemporan, chiar dacă pe alocuri tradiţia marilor romane ruseşti se strecoară printre cuvinte şi fraze...Prilepin adoră tradiţia literelor materne, şi o augmentează cu multă persuasiune şi demnitate.

 

Am simţit nevoia să împănez textul românesc cu zeci şi zeci de note de subsol, spre a-l face mai "digerabil" şi mai perceptibil pentru publicul nostru, destul de puţin familiarizat cu realităţile Rusiei actuale -- aflate atît de departe (în toate sensurile!) de ţara şi cultura noastră. Ce nu am reuşit să obţin - titlul adecvat al originalului. Cu propunerea mea de a aduce în limba română rusescul "Санькя" prin formula San'kia - nu a fost de acord niciun redactor al editurii. Semnul "moale" (ь) existent în rusă, se putea imita cel puţin printr-un apostrof, în română, lucru realizat cu brio în versiunile franceză (San'kia) şi italiană (San'kja), şi acestea limbi de origine latină. 

 

În rest - mă declar mulţumit de munca d(ep)usă la bun sfîrşit, şi mai ales -- de aspectul grafic şi cromatic al copertei! Pe care le găsesc foarte potrivite cu conţinutul cărţii, şi ar putea concura la capitolul "inventivitate" în materie de graphic design pentru anul 2011.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
22 novembre 2011 2 22 /11 /novembre /2011 13:43


Still-from-the-film-Sounds-and-Silence-by-Peter-Guyer-and-N.jpg

Da, cel care şopteşte în oud a cîntat la Bucureşti, în seara zilei de 19 noiembrie: inegalabilul Anouar Brahem, acompaniat de la fel de fabuloşii muzicieni: Jean Louis Matinier (bayan) şi François Couturier (pian), cu programul Le Voyage du Sahar.

 

Sala Radio a fost realmente invadată de doritorii de a-l asculta pe viu pe unul din magicienii acestui instrument (lăuta arăbească, l-am putea numi pre limba românească), care s-a lăsat cu greu să viziteze România! De-a lungul ultimilor cîţiva ani s-au tot făcut tentative de a-l aduce pe una din scenele româneşti, dar uite că probabil de-abia acum s-a copt momentul. A dat rod. A reuşit Jazz.ro să ne ofere acest cadou! 

 

Am o amintire personală legată de un alt concert al acestui fantastic trio, petrecut în 24 mai 2004, la Sofia. Atunci au promovat albumul Le pas du chat noir. Pentru că reprezentaţia trebuia să aibă loc într-un enorm complex (rudiment al erei socialiste), cu numeroase săli şi săliţe, la ora stabilită şi lumea adunată - s-a decis tacit amînarea concertului, pe motiv că de-asupra locului cu pricina era un show foarte vibrant şi zgomotos, care ar fi perturbat efectul foarte special al sunetului pe care-l "distilează" acest trio... Întradevăr, după ce s-a instalat definitiv liniştea - Brahem, Matinier şi Couturier au apărut în faţa publicului bulgar. Extrem de nenumeros, trebuie spus, poate o sută de persoane...

 

La Bucureşti cred că au asistat cam o mie! Cele 4 proiectoare de lumină amplasate de-asupra mării de capete din sală făceau să se vadă mulţimea compactă, mulţime care nu putea să nu te umple de mîndrie că în acest oraş există atîta puhoi de lume, care să guste o astfel de muzică! Sunt lucruri despre care cuvintele nu depun mărturie, pentru că devin fade şi lipsite de orice parfum...Tocmai de aceea, am decis doar să consemnez faptul, fără a putea transmite starea provocată de această polifonie rafinată, de această cultură muzicală, care nu se supune povestirii, ci doar -- imersiunii în armonia acesteia. 

 

Dacă există o muzică totală astăzi, o găsiţi (cred) în concertele şi albumele (într-o mai mică măsură, însă) ale lui Anouar Brahem Trio... 

 

Credit foto: ECM Records.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article