Hervé This (născut în 1955) este un chimist francez de renume, care a lansat relativ conceptul de cuisine « note à note », iar în acest an a publicat cartea cu acelaşi nume 1. Este prima în acest domeniu. Chimistul gastronom poate fi considerat printre protopărinţii gastronomiei moleculare, care se opune ştiinţific şi net uniformizării hranei, aditivilor, conservanţilor industrializării şi depersonalizării acesteia. Tendinţa este mai veche, şi nu e locul să insist asupra chestiunii. Am evocat numele lui Hervé This pentru a-l pune în relaţie cu un demers cu care m-am confruntat recent: acela de a imagina o hartă a călătoriilor mele spirituale şi geografice, prinn care să divulg băcătăria personală, cea intelectuală. Hervé This m-a învăţat că se poate merge şi în adînc, la originea moleculei, şi nu doar pe orizontală şi în sus, pe verticală.

Prin urmare, ce voiam să arăt prin această hartă generică? Un parcurs înfăţişat prin intermediul imaginilor, cuvintelor, schemelor, poate a cîtorva forme – toate puse pe un mănunchi redus de hîrtie. Pentru că această hartă se doreşte un suport  d e s e n a t  al blogului ochiuldeveghe trebuia să gîndesc o construcţie pe cît de explicită, pe atît de abstractă, care să lămurească niţel sinuoasele unei activităţi blogoristice întinse pe cîţiva ani...Vreau acest lucru sau nu, întreaga mea existenţă se învîrte activ între Chişinău şi Bucureşti – două spaţii care se opun definirii şi instituirii2unei viziuni compacte, definitive, univoce. Din această nebuloasă nu poate ieşi decît ceva la fel de nebulos,  

Am pornit de la acest nucleu: cele două spaţii geografice, reprezentate schematic prin Moldova şi România, arată un soi de inimă, ca un joc de ambiguităţi – poate fi citit ca imaginea unei nuci, a unui plămîn, sau ca o moleculă complexă etc. În jurul acestui nucleu se înşiruie teme şi perspective, sloganuri, nume de ţări, oraşe, o bicicletă adusă schematic din condei, generată de două ştampile poştale. Ambele sunt aplicate la Bucureşti, arăt prin prezenţa lor că aceasta este localitatea, este spaţiul unde mă deplasez cu acest vehicul. Interacţionez în mod activ cu oraşul, cu străzile, oamenii, traficul, zgomotul, mirosurile, faţadele, culorile (voi resimţi lipsa culorilor în cartea blogului!).

În definitiv – subtilităţile şi arguţia nu sunt pentru hărţi, care trebuie să funcţioneze mereu direct, eficient, firesc şi cu maximă precizie, sec. În timp ce cele generice, imaginare, empatice pot fi realmente oricum: narative, înflorite, fanteziste, iraţionale, aberante chiar – libertatea este aici nelimitată. Nicio constrîngere nu-şi are locul, nici sensul.

Este o supracopertă şi intracopertă care invită la dialog, intelocuţie, dezbatere, consens, schimb de idei...ochiuldeveghe cu harta lui!          

Filmul semnat de Lyubovi Arkus, Anton aici, alături* ( Антон тут рядом, 2012) i-a oferit prilejul celui mai radical regizor al Rusiei contemporane, Alexey Balabanov, să exclame: Acesta este un film pentru oamenii care au inimă.

Filmul este un documentar de autor, despre un băiat autist - Anton Haritonov - pe care autoarea l-a însoțit la bine și la rău, timp de patru ani, din 2008 pînă în acest an. Mai presus de orice, este un film despre dragoste, compasiune, ajutor dezinteresat, dacă dezinteres se poate numi și salvarea (sau și mai exact, cunoașterea) sinelui...La un moment dat Arkus spune: este o istorie despre cum s-a cunoscut pe sine printr-un alt om. Așa a fost să fie - acel cineva să fie un copil-problemă, un autist!

În Rusia actuală acest calificativ, acest diagnostic - de autism - încă nu există în nomenclatorul medical oficial. Oricine cu această boală ajunge în cele din urmă într-un spital de psihiatrie, devenind în cele din urmă un donator de organe, redus la statutul unei existențe vegetative, decăzute complet și imunde.Există o singură comunitate non-guvernamentală care se ocupă de problemele specifice autismului - satul Svetlana. Aici nu există garduri, medicamente, nimeni nu este legat de pat, se încearcă terapia prin muncă, co-participare, comuniune, toleranță. Anton a trecut și pe aici, dar nu s-a integrat în viața de acolo.

Pentru că avea un copil cu ”probleme” mama băiatului, Rinata Haritonova, a fost silită să plece din serviciu, se îmbolnăvește de cancer și moare, iar tatăl lui, Vladimir Haritonov, îl aduce în cele din urmă în familia lui, descoperind prin intermediul materialului filmat adevărata ființă a celui căruia îi spunea fiu. Vladimir trăia separat de cei doi - pînă la aceste filmări. Filmul i-a reunit, camera a schimbat ceea ce visase cîndva profeticul creator de film Dziga Vertov: a transformat relațiile dintre oameni...universul uman.

Filmul Lyubei Arkus a funcționat ca un panaceu pentru Anton, acesta dintr-un copil aproape mut, agitat, năvalnic în pornirile sale împotriva propriei ființe, se transformă într-un adolescent responsabil, atent, potolit, meditativ, împăcat cu sine, a învățat să plîngă...și care și-a regăsit, în cele din urmă, liniștea interioară în preajma tatălui său și a mamei sale vitrege; aceștia din urmă au văzut filmul învierii lui Anton, unde camera l-a însoțit pas cu pas, îndelung, empatic. Atunci s-au decis. Opera de artă le-a ”regizat” destinul. 

Imaginile din acest film te urmăresc îndelung, persistă pe retină, lucrează în sufletul privitorului, roiesc prin conștiință, căci o astfel de poveste, REALĂ, nu te poate lăsa nepăsător, rece. Aici nu e numai compasiune, ci e o concretă împreună-trăire, iubire, implicare. Arkus spune: Anton înțelege doar limbajul iubirii, și nu este de acord cu nimic sub nivelul iubirii. Ce minunat este că într-o țară enormă ca Rusia, în care autismul nu este o problemă, nici administrativă, nici medicală, de niciun fel - există oameni care vor să schimbe în esență fața acestei situații; este o miză uriașă, și devine cu atît mai admirabil dacă un om de artă a abordat-o ca pe ceva foarte personal, implicîndu-se la modul cel mai participativ cu putință în a vorbi răspicat, concret și sistematic despre asta.

Filmul poate fi văzut aici, cu subtitrare în limba engleză, astfel că și publicul românesc va putea avea acces la această minunată lucrare de artă, mai ales că problematica autismului este abordată poate pentru întîia oară atît de serios și asumată pînă la autoidentificare...

* Titlul reia cumva felul de a vorbi, defectuos, al lui Anton.

Comentarii pe seama filmului în presa mondială, aici și aici.

Les Editions du Cerf - celebra editură catolică - a scos de sub tipar în septembrie minunatul album La Beauté salvatrice - Mère Marie (Skobtsov).

Maica Maria Scobțova este cunoscută și în România prin intermediul cărții apărute la editura Deisis, încă în anul 2000 - Viața și învățăturile Maicii Maria Skobțova. În 2008 a apărut ediția a II-a, astfel demonstrîndu-se interesul manifestat de creștinii (și numai) de la noi pentru această personalitate complexă: poetă, pictor, artist-decorator, dar mai presus de orice - o mărturisitoare pînă la jertfă a lui Hristos. A trăit o viață relativ scurtă (1891-1945), sfîrșindu-și trecerea pe acest pămînt ca martiră, în lagărul de concentrare de la Ravensbrück.

În 2004 Sinodul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol a trecut-o în rîndul sfinților, dimpreună cu o ceată de noi mucenici ai secolului XX, dintre cei care au propovăduit prin propria jertfă Ortodoxia pe tărîmuri străine, în emigrație.

Albumul apărut la Cerf ne arată înzestrarea specială a Maicii Maria și în materie de pictură, broderie, grafică și desen. Autorul albumului este Xenia Krivochéine.

De fapt, acest volum a apărut prima oară la Sankt-Petersburg în chiar anul trecerii Maicii Maria în rîndul sfinților; în acel an i s-au organizat în același oraș o serie de manifestări expoziționale, astfel încît opera acesteia a devenit foarte vizibilă și apreciată. Presa rusă a scris mult despre arta ei. De bună seamă, felul în care reprezenta ea sfințenia era foarte original, și acest ”stil” a dat naștere, în Occident, unei iconografii creștine inedite. Iar re-introducerea broderiei în cultul ortodox nu poate fi decît foarte binevenită. Și în România gustul și rafinamentul broderiei cu subiect religios trăiește un reviriment spectaculos, mai ales în mediul monahal, în așezămîntele de măicuțe. Stavropoleos și Diaconești sunt doar două exemple care-mi vin acum în minte...Moștenirea lăsată de maica Maria poate fi un model pentru tot va urma, atît pentru noi cît și pentru întreaga suflare creștină.

S-o rugăm pe maica noastră Maria, să rînduiască pe lîngă Bunul Dumnezeu să ne facă din cugetele noastre pîlnii spre înțelegerea artei sale, dar și a vehiculelor prin care ne urcăm la Cer, spre sînurile dumnezeiești cele nepieritoare!

Un alt model de cărturar și de mărturisitor a fost și scriitoare sîrbă Isidora Seculić ( 4/16. 2.1877 - 5.4.1958) despre care se spune că a stat o vreme pe lîngă cel care este vrednic întru pomenire veșnică, Sfântul Nicolae Velimirovici, căruia i-a și supraviețuit doi ani. Este considerată cea mai importantă scriitoare sîrbă din prima jumătate a secolului XX, și care e prima femeie devenită membră a Academiei de Științe Sîrbe, în 1939. A fost scriitoare, etnograf, critic de artă, lingvist poliglot, călător (travelogue), o conștiință înaltă.

În exterior a făcut-o celebră cartea de călătorie, scrisă sub formă epistolară: Писма из Норвешке  [Scrisori din Norvegia],1914, publicată după călătoria ei în îndepărtata Norvegie, și ale cărei pertinente observații au transgresat deceniile, despre acea țară, oamenii de acolo, despre moravurile și tradițiile consemnate la fașa locului. Este printre primele scrieri ale unui autor din Europa modernă despre o țară scandinavă, care a devenit o carte de referință pentru norvegienii înșiși. Iar pentru o autoare contemporană, compatrioata Isodorei Seculić, anume Vida Ognjenović, scrierea aceasta a devenit un prilej de dialog imaginar peste aproape un secol, intitulîndu-și lungul eseu Călătorie prin Norvegia cu  Isidora Seculić (2005). Am avut acces la acest text prin intermediul tălmăcirii în limba rusă. Aceasta din urmă este deținătoarea premiului literar Ivo Andrić (1994). 

Isidora Seculić s-a manifestat ca o curajoasă apărătoare a valorilor spirituale și umane, fină observatoare, după cum se poate vedea din caracteristica deloc îngăduitoare pe care a dat-o norvegienilor: ”Aflatau norvegienii că libertatea lor este aidoma libertății vulturului, mai degrabă singurătate decît libertate. Norvegianul este un bun pescar și un brav plugar, dar ar fi cel mai bun pescar sau plugar, dacă nu ar fi uneori plugar alterori pescar, alegînd de fiecare dată varianta care-i solicită cel mai mic efort. După natura sa el este marcat de încetineală, nici nu se străduie să-și depășească obișnuința încetățenită în iernile lungi și întunecoase; doarme mult, se trezește tîrziu, iar ca viața aceasta să nu-l țină în prizonieratul sărăciei, a învățat să fie foarte cumpătat și chibzuit cu toate - iată o găselniță în felul său” (tălmăcirea îmi aparține). Vida Ognjenović  susține că judecata aceasta este valabilă și astăzi pentru norvegieni, dar asta nu i-a împiedicat deloc să ridice o țară cu aproape cel mai ridicat PIB din lume...Cu atît mai prețioase rămîn observațiile și întreaga operă a Isidorei Seculić pentru posteritate. A rămas pentru întregi generații de cărturari, poeți și oameni de litere un model neîntrecut, nepieritor. Pentru poporul său a avut de rostit, printre altele, și această povață: ”Feriți-vă de slava deșartă. Poporul nu e lăsat pe lume să fie faimos...ci să muncească”. Profetice cuvinte, valabile pentru orice națiune...

Isidora Seculić în una din rarele fotografii de bătrînețe, de unde se poate vedea limpede ținuta sobră a unei doamne din alte vremuri, într-o vizită privată, în aer liber.

"Antica Foccaceria San Francesco" - este un bun exemplu, de prosperitate şi continuitate. Are filiale în toată Italia, şi mai ales în sudul ţării. 

Hotel Patria este un prost exemplu al oraşului, deşi acestea se află cam în acelaşi cartier, în preajma Pieţii Marina. Aici se risipesc bani publici, restaurarea se tărăgănează, de aceea a devenit un loc al unor acţiuni publice. Este pe Via Alloro, la nr.104.

Firma asta de tablă pare mai degrabă rămasă de dinaintea celui de-al doilea război mondial, nicidecum una din 2012. Dar dacă avea aerul anului pe care-l trăim, probabil, nici nu mi-ar fi atras atenţia!

Mie la Palermo mi-au plăcut enorm faţadele. Mai ales cele delăsate, scorojite, decolorate, oropsite...Este marca oraşului, "semnătura" distinctă, semnul recognoscibilităţii absolute. 

FOTO: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Siracuza de azi te poate doar pune pe gînduri! Îţi poate evoca, dacă doreşti cu tot dinadinsul, oraşul falnic şi grandios care era cîndva, altfel este o colecţie de ruine teatralizate, dar nu foarte reuşit...

Însă partea insulară, Ortigia, merită totuşi vizitată, dacă tot te-ai învredinicit să ajungi în Sicilia, măcar şi pentru a vedea cum Mediterana cea salină muşcă din faţadele de piatră, prefăcîndu-le în cretă, praf şi cenuşă. Mai merită să vezi fîntîna Arethusei, nimfa evocată de Virgiuliu, şi să constaţi cît de mult s-a urcat pămîntul din Antichitatea elină pînă azi. Ne dăm seama aici, poate mai mult decît în orice alt loc cît de departe suntem faţă de strămoşii din trecut, cît de sus...Faţă de

osemintele lor pămînteşti!

Treaba asta cu adîncimile însă este la pol opus faţă de bărbieritul faţadelor, de către brizele nebuneşti ce vin dinspre Marea Ionică. Este un loc în care trebuie mereu să lucrezi la redresare, conservare, refacere. Piatra este foarte afectată. În scurtă vreme se ajunge la indistincţia oricărui relief, protuberanţă, profil. Am găsit acest exemplu, care arată cum partea superioară s-a restaurat, mai exact spus i s-a înlocuit piatra, iar profilurile au fost cioplite după modelul celor vechi. Problema este că astăzi, cu tehnologiile avansate existente, se poate face o documentare largă, detaliată - nu la fel stăteau lucrurile acum un secol-două, de aceea nu este de mirare că la Siracuza - în partea insulară cu precădere pare să fie totul, şi este, de dată recentă...stihia naturii, meteorologia, ajutate de invazii, războaie, cutremure, instabilităţi politice - au făcut ca gloria de altă dată a acestui oraş străvechi să fie doar hrană pentru imaginaţie, poezie, nostalgie.

Iar cartuşul cu chipul Meduzei va necesita şi el, în foarte scurtă vreme, un upgrade temeinic - prin înlocuirea pietrei.

Surpriza majoră pentru mine a fost să descopăr la Siracuza biserica cu hramul Sf. Martin (Chiesa di San Martino) - de departe cea mai veche construcţie bisericească paleocreştină, datînd de prin secolul VI. Dar ce se vede acum în picioare datează din cel de-al XII-lea veac, iar mozaicurile admirabil conservate în conca altarului par să fie din epoca în care s-a pavoazat minunata capelă tardo-bizantină - Cappella Palatina, din Palermo. Ideea este că aici, în Sf.Martin, le vezi mai de aproape decît la Palatină, dimensiunile bisericii fiind mai scunde, mai "camerale". Liniştea mormîntală şi faptul că bisericuţa este ruptă de circuitul turistic, te ajută să te reculegi, să înţelegi mai bine cît de minunate şi longevive pot fi faptele oamenilor, şi cît de trecătoare şi fragile - orgoliile şi pretenţiile aceloraşi! De fapt, monumentele sunt un barometru pentru starea noastră interioră. Este acel ceva care-mi evocă, acum, minunatul poem al lui Carlos Drummond de Andrade: "Presimt o bucurie / măruntă, obişnuită, înfrumuseţîndu-l / chiar acolo în mijlocul străzii pe trecătorul / cel mai urît dintre toţi, cel mai golit / de bunurile interioare" ("Viziuni", Maşina lumii şi alte poeme, trad. Dinu Flămând, ed. Humanitas, 2012, pag. 139). Am stat pe îndelete, şi m-a bucurat de o "cenuşăreasă", despre care ştie puţină lume, există bibliografie sumară, nu vine special nimeni să o vadă. Şi noi am descoperit-o absolut întîmplător, atraşi de aspectul său bazilical, de tip navă. Apoi, am văzut portalul gotic, cu rozeta pseudo-romanică. Iar interiorul a depăşit toate aşteptările (pe care, de fapt, cum spuneam, nici nu le aveam...).

"Boiandrugul" de de-asupra intrării am constatat că e o fostă piatră tombală, cu însemnele Casei de Aragon, datată 1388, adaptată nevoilor momentului...iar o scriere gotică cu monograma lui Hristos incizată,  o încoronează pe cea dintîi. Se poate crede că lespedea aceea a fost acolo dintru început, în acelaşi loc.

În interior - mozaicul şi sculptura Mîntuitorului pe Cruce, impresionantă prin proporţiile umane, şi prin execuţie.

Afişez cîteva imagini, fără a comenta, căci frumuseţea acestor mozaicuri nu are nevoie de prelegeri, explicaţii, ci de contemplare.

M-a impresionat profund acest detaliu, în speţă acurateţea cu care s-a lucrat crucea şi cărja episcopală a celui sanctificat, şi cinstit de biserica apuseană. La care anume dintre mulţii sfinţi care poartă acest nume se referă pictura - nu ştim. Dar se poate spune cu maximă asumare, că felul în care este înveşmîntat acest sfînt nu se deosebeşte prea mult de felul în care se îmbracă astăzi episcopii catolici.

La finele acestor notiţe aş remarca şi acurateţea cu care s-a restaurat recent Palazzo Bellomo, care conservă o colecţie cu minunate icoane, pietrărie şi alte vestigii de natură arheologică. În general, locurile unde ai atît de multe opere de artă, de un asemenea nivel la un loc, sunt cam puţine. De aceea, nu trebuie ratate. Pentru că sunt prilejuri pentru conservarea memoriei, pentru rememorare, dacă tot spuneam că Siracuza te invită la asfel de exerciţii...

  Foto: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012